Ultimele clipe din viata studentei de la ASE care a murit dupa un discurs: a alergat plina de energie, dupa care s-a prabusit !
“Sunt multe lucruri care pot apărea pe neaşteptate în viaţa unei organizaţii, multe situaţii la care nici nu te poţi gândi şi pe care nu le poţi prevedea. Însă pierderea preşedintelui şi a unui om extrem de drag este ceva de neînchipuit. La Voluntari pentru Idei şi Proiecte, s-a întâmplat.
Preşedintele nostru iubit, prietena noastră s-a stins din viaţă într-un mod brutal de neaşteptat. Nu ne vine să credem nici acum că trebuie să vorbim la trecut despre Andreea, cea atât de prezentă în vieţile noastre, omul care împărţea zâmbete calde pe oriunde trecea şi care ne amintea constant că trebuie să fim oameni, să fim liberi, omul care ne-a impresionat la un moment dat sau în repetate rânduri pe toţi. Pe fiecare în parte.
Pentru toţi cei prezenţi în seara de vineri, 23 noiembrie, la Poiana Pinului, momentele morţii ei se derulează constant în minte ca un vis urât. Întrebarea „de ce?” nu ne lasă în pace. Nu se poate. Nu se poate ca un om pe care îl ştiam atât de plin de energie să se aşeze şi să nu se mai ridice. Nu se poate să nu ştim nici măcar de ce. Nu se poate ca, ziua, să ai un om lângă tine care te inspiră şi care râde, cu care împarţi cele mai mici bucurii şi cele mai mari realizări, iar seara să nu-l mai ai. Şi să nu ştii, măcar, de ce.
În toată săptămâna de dinaintea zilei de vineri am planuit cu toţii plini de energie gândindu-ne la weekendul care urma să vină. Evenimentul este unul anual, la care participă întreg VIP-ul şi unde se creează legături strânse între oameni. Energia şi motivaţia pentru un an întreg se luau de acolo, cum îi spunem: e evenimentul care şterge diferenţa dintre „oamenii vechi” şi „oamenii noi” şi ne aduce pe toţi la un loc, ca oameni de VIP, indiferent de vechime, pentru un an întreg. Membrii nou recrutaţi au aflat că ce va urma în acel weekend avea să-i schimbe, ca acolo vor râde şi vor plânge şi ca vor experimenta „Cutremur între suflete”, cum l-am trecut în program. Pentru mulţi dintre noi, era deja al treilea an consecutiv la care participam. Entuziasmul era la cote maxime.
În dimineaţa zilei de vineri, am plecat cu toţii cu autocarul, spre Poiana Pinului. Pe drum, ne-au fost împărţite nişte ghicitori despre oamenii din VIP. Ghicitoarea despre Andreea era „Cântă la toate şedinţele şi nu ai funcţia s-o opreşti”. Am ştiut imediat că e vorba despre ea. Şi nu din cauza cuvântului „funcţie”.
Ajunşi la Poiana Pinului, ne-am cazat şi am luat masa, după care am început oficial intalnirea. Ştiam că va urma un weekend memorabil şi inspiraţional. Am fost împărţiţi pe echipe, iar primul „task” care ni s-a dat a fost filmarea unor clipuri care să reflecte identitatea echipe noastre. După ce ne-am distrat câteva ore bune filmând şi montând, ne-am adunat în sala de mese pentru a prezenta filmuleţele. Echipa Andreei a prezentat şi ea. Ce s-a întâmplat după e greu de închipuit.
Andreea a ieşit din sala de mese şi a alergat plină de energie cu o altă colegă spre camera ei, spunând că vrea să fie prima la duş. Când a ajuns în dreptul scărilor de la clădire, nu a mai putut să meargă şi s-a aşezat pe scări, zâmbind. La început, cei din preajmă au crezut că se aşează pentru a se odihni. Când s-au uitat mai atent, au văzut cu groază că Andreea e inconştientă. Pasul imediat următor a fost să o ducă în cameră şi să sune la 112. Ne uitam neputiincioşi la ea cum nu îşi revine, însă eram destul optimişti, ştiind că mai avea căderi de calciu. Au urmat 30 de minute în care ne rugam din tot sufletul ca Andreea să se trezească şi în care am făcut tot ce era posibil pentru a o ţine în viaţă. „Andreuţa, trezeşte-te, poimâine e ziua ta şi trebuie să mâncăm tort, Andreea, trebuie să îţi cumperi rochie de gală…”. La sosirea ambulanţei, a fost aşezată pe podea şi a început resuscitarea, iar toată lumea a fost scoasă din cameră. După o oră şi jumătate în care am ascultat cu groază, de la uşă, bipuitul constant al unui aparat pe care nu l-am mai auzit niciodată, în care am aşteptat cu sufletul la gură să auzim că respiră, am fost anunţaţi. Ni s-a prăbuşit lumea sub picioare.
Dacă aş fi putut să-i dau câteva bătăi ale inimii mele, i le-aş fi dat. Aş fi vrut să mă aşez pe podea lângă ea, să o iau în braţe şi să-i spun ca aşteptăm să deschidă ochii. Să-i spun că noi o să ne ducem la culcare la un moment dat, iar când ne trezim, vrem să se trezească şi ea.
Întalnirea nu mai avea rost să continue, aşa că a doua zi am plecat acasă cu inimile distruse, fără liderul nostru, fără a fi în stare măcar să stăm de vorba cu cei de la presă, care veniseră şi aşteptau un răspuns de la noi. Ce să le spunem, dacă nici noi nu ştim?
Încă o avem în lista de apeluri telefonice recente şi vrem să o sunăm, să vedem ce face şi dacă e bine. La fel, aşteptăm să ne sune, pentru ca mereu vroia să verifice dacă suntem bine. Ne bătea la cap să mâncăm şi să dormim, să avem grijă de noi.
Ştiţi cum se spune: „de morţi numai de bine”. Dar de ea spuneam de bine mereu. Când era în preajmă, dar şi când nu era. Încă nu putem să acceptăm că un om atât de puternic a fost, la un moment dat, atât de vulnerabil. Andreea era un om cu coloană vertebrală, iar pe coloana vertebrală îşi avea tatuată deviza: „Soyez humains”. Îmi răsună în cap cuvintele ei, inspiraţie constantă. „Băi”, ne zicea, „înainte de toate, înainte de a fi profesionişti, manageri de nu ştiu ce proiect sau departament, suntem oameni ”.
Este greu de explicat cum simţim această pierdere. Andreea n-a fost doar un preşedinte în funcţie, ci a fost un lider, un om alături de oameni. Avea mereu destul calm pentru toată lumea şi reuşea să ne îmbărbăteze pe toţi, când ne simţeam demoralizaţi. A reuşit să ţină la un loc o echipă de 11 manageri şi să îi inspire şi să le dea putere în fiecare zi. A reuşit să adune 150 de oameni la întâlniri şi i-a făcut să plece de acolo mândri că sunt membri VIP.
Am aflat cum nu mi-aş fi dorit niciodată să aflu că tragediile aduc oamenii împreună. Ştim că suntem alături unii de alţii în aceste momente şi ne avem unii pe alţii. Le mulţumim tuturor celor care şi-au exprimat compasiunea. Doar împreună putem trece, la un moment dat, peste această tragedie. Durerea surdă va rămâne, dar noi vom fi mai puternici. Andreea ne-a învăţat mult prea multe. Mai multe decât am fi vrut să aflăm.
Andreea, aş fi vrut să îţi pot spune „La mulţi ani” şi să râd de tine că eşti, în sfârşit, legală în America. Îţi spun, însă, că te voi ţine minte tot restul vieţii şi că m-ai schimbat. Pentru mine, eşti încă aici şi, poate sunt un om nebun, dar când nu mai pot, vorbesc cu tine în mintea mea.
Să ştii că vom duce VIP-ul acolo unde l-ai văzut tu şi o să te facem mândri de noi. Tu ne-ai dat toate instrumentele şi toate instrucţiunile de folosire ca noi să putem să facem un VIP mai bun şi să schimbăm România.
Ne consolăm acum cu poze şi cu mesaje video. Într-un moment de cumpănă, acum vreo două săptămâni, ea s-a înregistrat spunându-ne cuvinte de încurajare. Ne-a trimis video-ul prin e-mail, iar acum îl ascultăm, cu cel mai mare dor: „Vroiam să vă zic că toţi suntem aşa şi că toţi o să trecem peste asta împreună… şi că în momentul în care crezi că nu mai poţi, o să fie cineva lângă tine să te ia în braţe, să te ajute, să îţi dea nişte argumente pentru care să ştii că poţi să mergi înainte.[…]Eu o să fiu acolo mereu şi, când n-o să fiu, o să-mi cer scuze. Ideea e că… ştiu, e pueril, e clişeic… da’o să fie bine. Sunt sigură! Şi vă pup! Pa!”