ULTIMUL interviu dat de RADU BELIGAN

Chiar dacă avea 97 de ani, marele actor doar ce începuse un proiect nou. Piesa „Nemuritorul” e o poveste de dragoste în care sunt implicate trei personaje, o femeie şi doi bărbaţi, o călătorie pe un vas de croazieră în jurul lumii, o relaţie care se naşte pe Facebook, o comedie romantică pentru publicul larg.

Vă redăm în totalitate interviul dat publicaţiei Ziarul Metropolis:

Ce înseamnă pentru dumneavoastră, la acest moment al existenţei, proiectul acestui nou spectacol, „Nemuritorul”? Prin ce anume este el special?

Radu Beligan: Aţi putea crede că cineva care, în lunga sa activitate teatrală le-a văzut pe toate şi le-a făcut pe toate, se entuziasmează greu. Marele meu avantaj e că la vârsta pe care o am îmi pot permite să fac numai ce-mi place. Aţi spus-o bine, proiectul acestui nou spectacol este special pentru mine.

Când aţi citit textul prima dată prin ce v-a cucerit? V-a plăcut? Vi s-a părut tentant?

Am primit acest text ca pe un dar în avans de ziua mea. M-a cucerit prin prospeţimea lui – teatrul este un organism viu şi ca orice organism viu, supus îmbătrânirii. Întotdeauna am subliniat importanţa tinerilor în teatru – regizori, actori, dramaturgi. Numai cu ajutorul lor fenomenul teatral poate păstra viu interesul publicului. În plus, textul acesta îmi oferă pretextul de a juca din nou alături de minunata Maia Morgenstern, o colaborare care pentru mine reprezintă o bucurie şi un privilegiu deopotrivă.

Cât de mult vă oboseşte să fiţi pe scenă şi cât vă încarcă de energie? Vă e frică de ceva pe scenă? Sau în viaţă?

Parafrazându-l pe Edison, aş putea spune că teatrul este 10% inspiraţie şi 90% transpiraţie. Este un adevăr valabil în toate domeniile vieţii – nu poţi obţine rezultate satisfăcătoare fără efort. Temerile unui actor sunt multe şi numărul lor creşte direct proporţional cu înaintarea în vârstă. Însumate, se numesc trac. Întrebaţi-mă dacă am trac şi o să vă răspund cu sinceritate: da, de fiecare dată când urc pe scenă. Dar nu mi-e frică decât de Dumnezeu.

Când aţi ales să faceţi teatru acum mulţi ani, care era dorinţa dvs cea mai mare? Voiaţi să schimbaţi lumea să o cuceriţi? Şi ce vă doriţi acum? S-a schimbat scopul?

În tinereţe, la vremea când nu ţi-ai definit încă opţiunile, eşti împovărat de greutatea tradiţiei şi a adevărurilor cu care ai fost îndoctrinat. Tânăr fiind, crezi în ideile răspândite, în cele care aleargă pe toate drumurile. Eşti gata să aderi la tot şi la toate. Cari în spinare greutatea familiei, a tradiţiei, a grupului din care faci parte, a societăţii. Crezi că stă în puterea ta să schimbi lumea.

În ceea ce mă priveşte, am trăit înaintarea în vârstă ca pe o detaşare de toate aceste poveri. A îmbătrâni înseamnă a arunca peste bord toate ideile preconcepute, înseamnă a deveni mai uşor, mai liber. Într-un anumit sens, eşti mai bătrân când eşti tânăr şi mai tânăr când eşti bătrân. Viaţa se scurge ca o permanentă şi progresivă delestare de prejudecăţi şi constrângeri.  Avea dreptate Picasso când spunea că îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr!

Finalul piesei „Nemuritorul” vorbeşte despre iubire. Care e marea dumneavoastră iubire în această „călătorie scurtă”?

Teatrul. V-aţi fi aşteptat să vă răspund altceva? La vârsta mea îmi pot permite să spun adevărul. Nu a fost vocaţie, a fost intoxicaţie. De mic copil am fost atras de teatru. Ca Dali, care îşi povestea existenţa începând cu viaţa intrauterină, şi eu aş putea spune că de când mă ştiu mi-am dorit să fiu actor. A fost o poveste de dragoste care mi-a cerut şi căreia i-am făcut sacrificii.

Cei apropiaţi mi-ar putea reproşa că am fost un tată şi un soţ demisionar, că n-am trăit decât pentru scândura bătătorită a scenei. Nu îi pot contrazice, dar privind în urmă, dacă ar fi să o iau de la capăt, n-aş schimba nimic. Singurul lucru care ne îngăduie să privim fără dezgust lumea în care trăim este frumuseţea cu care anumiţi oameni o creează, din timp în timp, pornind de la haos: tablourile pe care le pictează, muzica pe care o compun, cărţile pe care le scriu şi viaţa pe care o trăiesc. Dintre toate operele, cea mai frumoasă este o viaţă bine trăită. Aş zice chiar că este opera de artă prin excelenţă.