Povestea lautarului Grigoras Dinicu, cel care a promovat maneaua turceasca la Bucuresti! A fost favoritul lui George Enescu!

Acasa la nepotul marelui lautar, atmosfera este una de muzeu: pereti impanziti cu fotografii de colectie, autografe de la mari personalitati si fosnet de culise. Interviul are loc in camera memorialistica a dinastiei de lautari Dinicu, trofee, fotografii, cadouri, premii. Peste toate sta bine pironita, chiar in varf, poza lui Grigoras Dinicu.

Noi pe canapea, iar Alexandru Dinicu pe scaun, in fata noastra. Din cand in cand, barbatul de 71 de ani se ridica brusc de pe scaun, se indreapta catre peretele amintirii, adevarata tableta a timpului impanzita cu fotografii de colectie cu mari artisti ai vremii. Pe multe din ele sunt asternute dedicatii cu cuvinte de lauda la adresa lui Grigoras Dinicu. Din picioare, cu poza bunicului deasupra capului, ne arunca cate o bomba pe care el o numeste simplu, amintire:

Grigoras Dinicu, prins de Enescu la Targul Mosilor

“Cand era mic, George Enescu, care avea o ureche muzicala formidabila, se plimba prin targ, la Mosi (Targul Mosilor din Piata Obor n.red.). Bunicul meu, din spatele cortinei, acompania pe unul care mima un recital de vioara. Enescu a auzit si i-a spus lui Dimitrie Dinicu, unchiul lui, ca cel care canta ar fi fost Grigoras. Era sa fie dat afara chiar de la Conservator, de unde abea intrase cu greu dupa ce l-a auzit Enescu. Bunicul meu mai canta la astfel de ocazii pentru ca avea nevoie de bani, nu prea avea de ales”, isi mai aduce aminte barbatul.

Potrivit lui, virtuozul Grigoras a cantat si la Gambrinus, carciuma lui Caragiale de pe strada Brezoianu. Alexandru isi aduce aminte de Caragiale si glumeste: “noi din pacate ne aflam in plin Caragiale. Bineinteles, dramaturgul era multumit de bunicul meu pentru ca ii aducea clienti. Ii umplea carciuma!“.

Maria Tanase si Grigoras Dinicu

Relatia cu Maria Tanase a fost una de scurta durata, cu toate ca au avut o colaborare foarte buna, ca intre doi artisti consacrati. “Ea era o voce extraordinara in vremurile alea, dar din pacate nu au lucrat impreuna mai mult de doua saptamani din cazua unei conflict al artistei cu producatorii”, explica Alexandru Dinicu.

In ceea ce priveste avutia compozitorului melodiei “Hora staccato”, acesta ar fi muncit o viata intreaga cu un singur scop: sa-si construiasca o casa pentru el si familia sa. El ar fi fost ajutat chiar si de marii industriasi ai vremii, Nicolae Malaxa si Max Auschnitt, sa-si faca casa. “Ei l-au ajutat cu materiale pentru constructie, l-au ajutat cu fier pentru casa din strada Finlanda”, ni se confeseaza barbatul. Casa a devenit insa drama vietii lui si asta pentru ca i-a fost luata de comunisti, la nationalizare.

Femeia, a doua pasiune dupa muzica pentru Grigoras Dinicu
Potrivit nepotului sau, in privinta dragostei, marele compozitor nu era foarte cumpatat. Mai mult, dupa muzica, s-ar putea spune ca femeia era cea de a doua mare pasiune a lui Grigoras Dinicu. Acesta ar fi avut relatii trecatoare cu artistele vremii din tara cat si din afara ei, dar chiar si o legatura cu sotia celui mai mare crescator de cai din America din acea vreme.

Marele compozitor nu a scris nicio nota pe hartie
Grigoras, “lautarul meselor regale”(cum il numeau ziarele romanesti ale vremii) sau “king of the gypsy players” (cum il numeau ziarele internationale) nu a scris nicio nota pe portativ. Pur si simplu avea o memorie fenomenala si inregistra direct pe patefon orice compozitie. “Bunicul meu compunea fara sa scrie. Si cand compozitia lui era definita o inregistra pe patefon. Fiul sau, adica tatal meu, a fost cel care le-a transcris”, explica batranul Dinicu.

Ca un adevarat scenariu de film, familia Dinicu a fost implicata inclusiv in afaceri de contraspionaj: “bunicul meu, ca sa-l scape pe tata si pe nepotii lui de razboi, a facut un contract la Istambul, unde a cantat pe toata perioada razboiului. Turcii erau aliati cu americanii. Tatal meu trimitea mesaje de avertizare prin morse la comandamentul roman, de fiecare data cand plecau avioanele americane sa atace Bucurestiul. Era spion impotriva fortelor americane. Eu aveam trei ani atunci, frati-miu avea opt ani”.

Grigoras Dinicu avea opt ani cand acesta a murit fiind bolnav de cancer. “Eu l am cunoscut cand stia ca are cancer. Se simtea foarte rau. Lautaria e o meserie grea, mai ales daca o faci asa cum trebuie. Bunica asta a mea nu intamplator mi-a zis ce mi-a zis, sa nu cumva sa ma apuc de muzica”, isi aduce aminte Alexandru Dinicu cu tristete.

“Astazi au aparut pentru prima data in Romania voci foarte bune de barbati”

Potrivit urmasului lui Dinicu, manelele au capatat o mare amploare astazi, fara insa sa se asemene cu manele turcesti de altadata care erau cantate cu virtuozitate de lautari romani. “Eu nu am nicio parere, daca de atatia ani astia canta si marele public apreciaza, eu nu am ce sa zic de manele. Si bunicul meu a cantat maneaua turceasca, dar asta era intr-un sistem extraordinar, care nu prea se aseamana cu cea de astazi. Aia se canta la vioara, fara voce. Maneaua de azi are anumite inflexiuni ca cea de atunci, dar nu e acelasi lucru. In plus e important sa se cunoasca ca maneaua de azi e muzica lautareasca, nu e tiganeasca”, explica profesionist artistul, adaugand ca el nu a cantat decat muzica usoara si cantonete.

Alexandru Dinicu crede ca Romania nu prea a avut barbati solisti vocali de muzica usoara foarte buni; au fost insa cateva fete si, cu siguranta, mari instrumentisti. “Am avut multe femei care chiar au reusit sa patrunda si chiar sa faca o cariera din treaba asta. Astazi, ma uit la Vocea Romaniei sau alte emisiuni unde aud niste voci extraordinare”, completeaza artistul.