Celebrul milionar din Capitală șochează: a deschis primul muzeu privat de artă contemporană!
Inițial s-a crezut că este vorba doar despre o altă mega-afacere imobiliară, însă realitatea imediată a contrazis o astfel de ipoteză. Multimilionarul libanez Roger El Akoury, om de afaceri și colecționar pasionat, își pune la dispoziție colecția impresionantă în camerele Muzeului de Artă Recentă. Aici sunt găzduite cele mai reprezentative lucrări ale artei contemporane. Este vorba despre primul muzeu privat de artă din România, după muzeul Simu, deschis în 1910.
Este vorba despre un muzeu complex, din toate punctele de vedere, fiind vorba despre o trecere în revistă a artei românești de după 1965.
„Muzeul este mai complex decât pare, nu este un mall cultural, cum li se spunea dimineaţă celor care l-au văzut şi au avut senzaţia că într-un spaţiu mic şi compact se află atât de multe lucruri şi îndesate. Este un muzeu care cuprinde o trecere în revistă a artei româneşti după 1965, pe două etaje. De câţiva ani deja, am produs expoziţii în mai toată ţara, de la Oradea la Constanţa, de la Muzeul Naţional de Artă al României până la Brukenthal„, a explicat Erwin Kesler, care se ocupă de ani buni de dezvoltarea şi prezentarea colecţiei adunate de omul de afaceri Roger El Akoury, ce este coloana vertebrală a MARe.
Muzeul de Artă Recentă s-a deschis pe data de 9 octombrie 2018, în cartierul Primăverii din București. Clădirea a fost construită pe locul unde era amplasată, în alte vremuri, casa în care a locuit Ana Pauker. Dintr-un articol din Art Newspaper, o publicație britanică, aflăm următoarele:
”Un nou muzeu privat din București dezvăluie istoria artei românești din timpul regimului comunist al lui Nicolae Ceaușescu și după Revoluția din 1989. Muzeul de Artă Recentă (MARe) a fost deschis pe 9 octombrie în cartierul Primăverii al orașului, cândva rezervat pentru eșaloanele superioare ale partidului comunist. Clădirea din cărămidă întunecată, de 1.200 de metri pătrați, a fost proiectată de arhitectul libanez Youssef Tohme ca o „siluetă fantomă” a vilei originale de pe acest sit, care fusese și casa Anei Pauker, ministrul român de externe descris de revista Time în 1948 ca fiind „cea mai puternică femeie în viață”. La câțiva pași se află fosta reședință a lui Ceaușescu, care a fost deschisă în 2016 ca atracție turistică”.
Cele de mai sus implică faptul că imobilul în care locuia Ana Pauker a fost demolat, pe locul său fiind ridicată o clădire nouă, care operează o re-interpretare arhitecturală a clădirii originale, informează Revista Arta.
Uneori, fragmente din clădirea inițială supraviețuiesc într-o nouă configurație. Problema e că în cazul amplasamentului MARe se adaugă și alte nuanțe. Ele sunt legate de tratarea acelei părți din patrimoniul construit care e asociată cu perioada socialistă din România. În acest sens, demolarea casei și re-facerea ei ca o „fantomă” ține de încercarea de a învinge o perioadă istorică printr-un gest simbolic la nivel arhitectural.
Demolarea casei Anei Pauker, gest simbolic
În această ordine de idei, demolarea casei Anei Pauker e un gest simbolic. Iar noua clădire, Muzeul de Artă Recentă, va deveni, ci siguranță, un punct de reper pentru vizitatorii din București sau pentru turiștii care vor dori să ia contact cu arta contemporană.
Primul muzeu privat de artă din România (după muzeul Simu, în 1910) este deschis în Bucureşti, în Bulevardul Primăverii nr. 15.
Are cinci niveluri, auditorium, bibliotecă, cafeterie, shop şi grădină şi funcţionează ca o instituţie culturală privată, accesibilă publicului. Muzeul îşi propune ca, pe lângă expoziţia permanentă, să producă anual minimum două expoziţii temporare cu artă românească şi două expoziţii temporare cu artişti străini de renume, urmând ca ritmul să fie de trei expoziţii temporare/an din fiecare.
Pe lângă expoziţii, MARe/Muzeul de Artă Recentă va derula un program de muzică şi film experimentale, va dezvolta biblioteca cu publicaţii din Europa dedicate artei contemporane, va desfăşura activităţi de cercetare şi va avea un program educaţional asumat.
(NU RATA, AICI: COZMIN GUŞĂ DENUNŢĂ CAMPANIA GSP ÎMPOTRIVA JUDO-ULUI ROMÂNESC)
Clădirea muzeului ca spațiu de expunere
„Prin accentul pe care-l pune pe arta românească produsă din anii ’60 până astăzi, MARe oferă vizitatorilor o perspectivă critică asupra riscurilor, a reuşitelor şi a compromisurilor artiştilor români în timpul dictaturii comuniste şi după căderea regimului, în 1989. În iulie 1965, la cel de-al IX-lea Congres al PCR, ideologia oficială s-a dezis de dogma realismului socialist în scopul de a încuraja ‘diversitatea stilistică’ în domeniul artelor, dar fără a depăşi limitele impuse de regim. Din acel moment, artişti ignoraţi până atunci, precum autodidactul Ion Ţuculescu, au fost transformaţi în eroi şi profeţi ai înnoirii. Artiştii mai tineri au preluat repede tehnicile şi mijloacele artei occidentale, de la abstracţie şi neoconstructivism la fotorealism şi de la performance la instalaţii şi land art”, au arătat reprezentanţii muzeului.
În expoziţia permanentă apar lucrări-cheie de Ion Ţuculescu, Andrei Cădere, Nicolae Comănescu, Ion Grigorescu, Paul Neagu, Ştefan Bertalan, Roman Cotoşman, Pavel Ilie, Diet Sayler, Alexandru Chira, Horia Bernea, Florin Mitroi, Marian Zidaru, Ioana Bătrânu, Vioara Bara, Teodor Graur, Dan Perjovschi, Dumitru Gorzo, Victor Man, Ecaterina Vrana, Vlad Nancă, Gili Mocanu, Anca Mureşan, Ovidiu Feneş, Cristina David, Ion Bârlădeanu şi mulţi alţii.
”Pășiți în cubul alb, cu pereții săi uniformi și iluminatul său artificial discret – un spațiu sacru care (în ciuda designului său modern) seamănă cu un mormânt antic, netulburat de timp și care conține bogății infinite. O’Doherty folosește această analogie a mormântului și a trezoreriei pentru a ilustra modul în care a fost construit cubul alb pentru a conferi veșnicie operelor de artă (și astfel, o valoare de durată) atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere politic”.
Ideile lui O’Doherty au deja 42 de ani, datând din 1976, când au fost publicate în Artforum. Cu toate astea, dominația setului de convenții observate de autor e încă de actualitate. Desigur că atunci când privim spațiul MARe nu ne așteptăm să vedem o variantă clasică a acestor convenții. Cu toate astea, coordonatele lor principale ar trebui să fie acolo.
Colecția de Artă a Muzeului
În colecția permanentă există lucrări foarte valoroase. Am menționat deja o lucrare de Pavel Ilie, Obiect, care e făcut din chirpici pe structură de sârmă și beton armat. E apoi lucrarea lui Ion Grigorescu, Cadavru împins de buldozere. Și seria de picturi a lui Nicolae Comănescu din imaginea cu holul de mai sus, care e foarte importantă pentru istoria artei românești de după 1989. Mai e apoi o pictură de Tudor Graur, Compoziție / Cărniță, 1985, ocazie rară de a-l vedea pe artist în postura de pictor. Remarcabile sunt și cele două lucrări ale lui Roman Cotoșman, Fără titlu, din 1987.
Cea mai remarcabilă piesă din toată colecția e o pictură de mari dimensiuni a lui Diet Sayler, Construcții pentru Mâine, 1969. Ea ar putea fi foarte ușor confundată cu o pictură de Ion Bitzan din perioada sa influențată de Rauschenberg. E o compoziție geometrică constructivistă în care sunt inserate fragmente de pictură foto-realistă. Dacă o legăm de parcursul ulterior al lui Diet Sayler, această pictură e o surpriză și o încântare. Ea implică faptul că modernismul românesc, conservat parțial in canonul realismului socialist local, s-a putut racorda în mod firesc la evoluția picturii americane de după 1950, atunci când a apărut ocazia.
În spaţiile dintre etajele MARe sunt expuse lucrările lui Jeff Wall din expoziţia „MEN”. Este vorba despre o selecţie dintre cele mai reprezentative lucrări ale artistului canadian, din anii ´80 şi până acum. Jeff Wall este cunoscut pentru fotografiile sale de mari dimensiuni.
În expoziţia de la MARe sunt fi incluse, printre altele, lucrări precum „The Thinker” (1986), „Mask Maker” şi „Listener” (ambele din 2015).
„În ciuda majusculelor, «MEN» nu este despre bărbăţie. Solitudinea, depresia, istovirea, chiar nebunia şi ridicolul sufocă bărbaţii în preajma altor bărbaţi sau femei, în oraşe sau societăţi. Naraţiuni eliptice şi nostalgii muşcătoare cer empatie pentru gesturile lor retorice, vide”, nota Erwin Kessler, care are şi calitatea de curator pentru proiectul lui Wall. Abordarea cronologică favorizează înţelegerea traseului artistului de la folosirea tehnologiei lightbox, din anii ´80, până la fotografia de mari sau mici dimensiuni din anii 2000. „Este pentru prima dată când Jeff îşi asumă un discurs tip enunţ şi nu un discurs suspendat. Este un discurs, nu despre virilitate, ci o întrebare asupra virilităţii şi masculinităţii, asupra rolului masculin în societatea noastră”, a explicat Kessler.