Pe 25 decembrie, în fiecare an, creștinii sărbătoresc Nașterea Domnului sau Crăciunul, dar puțini cunosc istoria celei mai iubite sărbători din an.
Naşterea Domnului, numită şi Crăciunul, pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creştină, dar nu este tot atât de veche ca Paştile (Învierea Domnului) sau Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile).
Creştinii din lumea întreagă celebrează în 25 decembrie Naşterea Domnului Isus Cristos, deşi în Biblie nu apare nimic care să stabilească data naşterii sale în preajma acestei zile. Motivul precis pentru care Crăciunul a ajuns să fie celebrat fix în această dată nu se știe cu exactitate. Totuși, alegerea datei naşterii lui Isus şi sărbătorirea ei oficială au fost probabil decise pentru a contracara influenţa sărbătorii păgâne numite Natalis Solis Invicti (Naşterea neînvinsului Soare) şi închinarea la Mithra, zeul persan al Soarelui, care s-ar fi născut în acea zi.
În perioada solstiţiului de iarnă, şi Roma antică avea o sărbătoare care venera Soarele şi lumina care biruia întunericul, un cult preluat de la persanii care-l adorau pe Mithra – zeul soarelui. De la mijlocul lunii decembrie şi până la 1 ianuarie erau Saturnaliile, o sărbătoare în cinstea zeului Saturn, divinitatea care patrona muncile agricole şi roadele pământului, şi a naşterii Soarelui neînvins, sol invictus, la solstiţiul de iarnă, când zilele reîncep să crească.
În primele două secole ale creştinismului primar nu a existat nici o celebrare a naşterii lui Isus şi abia în secolul IV, după ce creştinismul a fost declarat religie oficială a Imperiului Roman, a apărut ideea de a indica ziua lui Isus de naştere. Până atunci exista o sărbătoare comună, la 6 ianuarie (data la care este sărbătorit încă Crăciunul pe rit vechi), pentru a celebra Naşterea Domnului, Botezul Său de către Sfântul Ioan şi participarea la nunta din Cana Galileii, moment liturgic adoptat ulterior şi de Biserica Romei.
În Apus (Roma), în anul 320, Papa Julius a stabilit ziua de 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Iisus Hristos.
Din anul 325, primul împărat roman creştin Constantin cel Mare a stabilit să se sărbătorească data când se aniversa Naşterea lui Iisus Hristos, iar în anul 429, Împăratul Iustinian a declarat ziua naşterii lui Iisus drept sărbătoare a Imperiului Roman.
În ţările Europei occidentale, protestanţii au interzis în anumite epoci serbarea Crăciunului şi cultul sfinţilor. De exemplu, Oliver Cromwell a interzis în Anglia această sărbătoare între anii 1649 şi 1660.
Abia în secolul XIX, Crăciunul a devenit cu adevărat popular ca sărbătoare a copiilor, a darurilor şi a carităţii, iar responsabil de această mentalitate este Charles Dickens. În 1843, Dickens publica nuvela “Colind de Crăciun”, despre un om morocănos şi mizantrop care se transformă, după ce primeşte vizita a patru fantome în ajunul Crăciunului, poveste ilustrată apoi şi transpusă în filme şi desene animate.
Citește și: POVESTEA BRADULUI DE CRĂCIUN
Naşterea Domnului este sărbătoarea care se întemeiază pe relatarea biblică făcută de evangheliştii Matei şi Luca. În urmă cu peste 2000 de ani, Fecioara Maria şi logodnicul său, Iosif, au mers de la Nazareth la Betleem pentru a se înscrie la recensământul comandat de împăratul roman August. Maria era însărcinată în urma apariţiei miraculoase a îngerului Gavril, care i-a vestit că îl va naşte pe Mesia.
La Betleem, cei doi s-au așezat într-o grotă, folosită ca adăpost pentru animale. Acolo, Maria l-a născut pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Trei înţelepţi au venit din Orient, călăuziţi de o stea până în locul unde s-a născut Hristos şi i-au adus pruncului daruri, reunoscând că s-a născut un împărat. Creştinii aud această istorie evanghelică astăzi în biserici, la Liturhie, precum şi colindele care vestesc naşterea Domnului.
Citește și: MOȘ CRĂCIUN EXISTĂ? RĂSPUNSUL INTELIGENT PENTRU COPILUL TĂU