Motivarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul revocării Laurei Codruţa Kovesi de la şefia DNA a fost făcută publică joi

UPDATE, ORA 17:20 / Motivarea CCR a fost publicată pe site-ul Curții Constituționale. Motivarea are 133 de pagini:

DECIZIA Nr.358
din 30 mai 2018
asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională
dintre Ministrul justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă
parte
Valer Dorneanu – preşedinte
Marian Enache – judecător
Petre Lăzăroiu – judecător
Mircea Ştefan Minea – judecător
Daniel Marius Morar – judecător
Mona-Maria Pivniceru – judecător
Doina Livia Stanciu – judecător
Simona-Maya Teodoroiu – judecător
Varga Attila – judecător
Benke Károly – magistrat-asistent şef

1. Pe rol se află examinarea cererii de soluţionare a conflictului juridic de
natură constituţională dintre Ministrul justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele
României, pe de altă parte, în principal, şi dintre Guvernul României şi Preşedintele
României, în subsidiar, determinat de refuzul Preşedintelui României de a da curs
cererii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
doamna Laura Codruţa Kövesi, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului.
2. Cererea fost formulată în temeiul art.146 lit.e) din Constituţie şi al art.11
alin.(1) lit.A.e) şi art.34 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.3051/23
aprilie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr.589E/2018.

3. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 10 mai 2018, în
prezenţa domnului Tudorel Toader, în calitate de ministru al justiţiei şi de
reprezentant al Guvernului României, şi a doamnei Elena Simina Tănăsescu, consilier
prezidenţial, în calitate de reprezentant al Preşedintelui României, şi au fost
consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art.57 şi
art.58 alin.(3) din Legea nr.47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce
formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 30 mai 2018, dată la
care a pronunţat prezenta decizie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Adresa nr.5/2455/23 aprilie 2018, prim-ministrul Guvernului a
sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de
natură constituţională dintre Ministrul justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele
României, pe de altă parte, în principal, şi dintre Guvernul României şi
Preşedintele României, în subsidiar, determinat de refuzul Preşedintelui
României de a da curs cererii de revocare din funcţie a procurorului-şef al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

5. Prin cererea formulată, se solicită Curţii Constituţionale constatarea
existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Ministrul justiţiei,
respectiv Guvernul României, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă
parte; constatarea faptului că respectivul conflict a fost generat de refuzul
Preşedintelui României de a da curs cererii de revocare din funcţie a procurorului-şef
al Direcţiei Naţionale Anticorupţie; şi soluţionarea conflictului juridic de natură
constituţională, cu statuarea conduitei de urmat, în sensul că Președintele României
are obligaţia să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

6. În cererea formulată se arată, în esenţă, că, la data de 22 februarie 2018,
ministrul justiţiei a făcut publică declanşarea procedurii de revocare a doamnei Laura
Codruţa Kövesi din funcţia de procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în
temeiul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor. În acest sens, în temeiul art.54 alin.(4) coroborat cu art.51 alin.(2) lit.b)
din Legea nr.303/2004, ministrul justiţiei a formulat cererea de revocare,
fundamentată pe Raportul privind activitatea managerială de la Direcţia Naţională
Anticorupţie, din care rezulta că procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
doamna Laura Codruţa Kövesi, şi-a exercitat şi îşi exercită în mod discreţionar
funcţia, deturnând activitatea de combatere a corupţiei şi instituţia pe care o conduce
de la rolul său constituţional şi legal.

7. Se arată că propunerea ministrului justiţiei a fost transmisă Consiliului
Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori, care a emis un aviz negativ cu
privire la aceasta, iar Preşedintele României a comunicat ministrului justiţiei faptul că
„nu se poate da curs propunerii de revocare din funcţia de procuror-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, a doamnei Laura Codruţa Kövesi”, pentru lipsa de
„oportunitate” a măsurii propuse.

8. În acest context, se susţine că refuzul Preşedintelui României de a da
curs propunerii de revocare a doamnei Laura Codruţa Kövesi din funcţia de procuror-
şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu motivarea în sensul lipsei de oportunitate a
acestei măsuri, este de natură să creeze un blocaj instituţional, prin împiedicarea
finalizării procedurii de revocare iniţiate de ministrul justiţiei, cu consecinţa unui
conflict juridic de natură constituţională între cele două autorităţi publice de rang
constituţional.

9. Cu privire la admisibilitatea cererii, se arată că aceasta priveşte
întinderea competenţei/ atribuţiilor constituţionale ale Preşedintelui României, pe de
o parte, şi ale ministrului justiţiei, pe de altă parte, în legătură cu procedura de
revocare a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, procedură care
trebuie interpretată în lumina principiilor constituționale care consacră statul de drept
și cooperarea loială între autorități. În lipsa unor norme exprese ale legii
fundamentale sau organice, dar cu aplicarea principiilor și normelor constituționale
care consacră rolul și atribuțiile ministrului justiției și, respectiv, Președintelui
României, Curtea este chemată să decidă în privința refuzului Președintelui României
„de a da curs propunerii de revocare din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale
Anticorupție a doamnei Laura Codruța Kövesi”, și să traseze conduita de urmat.
Lipsa unei intervenții a Curții Constituționale pentru eliminarea acestui blocaj
instituțional, pe motiv că Legea fundamentală nu ar cuprinde dispoziții exprese, ar fi
de natură să acrediteze și să susțină ideea că oricând, în orice împrejurare, și
indiferent de motive, discreționar, Președintele României ar putea refuza să dea curs
unor proceduri legale. Prin urmare, se consideră că, sub aspectul obiectului, cererea
este admisibilă.

10. În privinţa calităţii prim-ministrului de a sesiza Curtea Constituţională
cu un conflict juridic de natură constituţională, precum şi a ministrului justiţiei/
Guvernului, respectiv a Preşedintelui României de a fi părţi într-un astfel de conflict,
se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, organele administraţiei
publice centrale, cuprinse în art.116 din Constituţie, sunt autorităţi publice care ar
putea fi implicate într-un asemenea conflict. Aceste autorităţi se referă atât la
ministere, cât şi la organele de specialitate organizate în subordinea Guvernului ori a
ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome. Consacrarea distinctă în Titlul
III al Constituţiei a unui minister/ ministru, reprezentant al autorităţii executive,
precum şi reţinerea sa în arhitectura unei autorităţi, alta decât Guvernul, şi anume
autoritatea judecătorească, semnifică rolul major pe care îl are ministrul justiţiei în
rândul autorităţilor publice de rang constituţional şi, respectiv, în organizarea şi
funcţionarea autorităţii judecătoreşti. De aceea, şi actele date în aplicarea Constituţiei
şi legii caracterizează Ministerul Justiţiei ca fiind organul de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului,
care contribuie la buna funcţionare a sistemului judiciar şi la asigurarea condiţiilor
înfăptuirii justiţiei ca serviciu public, apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi
libertăţilor cetățenești. Prin urmare, întrucât cererea este formulată de prim-ministru,
acesta este admisibilă atât sub aspectul calităţii procesuale a autorului acesteia, cât şi
al autorităţilor aflate în conflict.

11. De asemenea, se subliniază că, dată fiind natura juridică şi structura
Guvernului, respectiv raporturile Ministerului Justiţiei cu Guvernul, acest conflict
poartă deopotrivă între Preşedintele României şi Guvern. În acest sens, este invocată
Decizia Curţii Constituţionale nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165, care prevede, între
altele, referitor la art.132 alin.(1) din Constituţie, că, „legiuitorul a optat pentru o
procedură în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze”. Astfel, se arată că
un eventual conflict juridic de natură constituţională în legătură cu interpretarea şi
aplicarea art.132 alin.(1) din Constituţie va purta, în mod firesc, nu doar între
Ministerul Justiţiei şi Preşedinte, ci şi între Guvern şi Preşedinte. Întrucât ambele
autorităţi au atât calitatea de a sesiza Curtea Constituţională, cât şi de a fi părţi într-un
conflict juridic de natură constituţională, cererea este admisibilă şi sub acest aspect.

12. Pe fondul cauzei, se arată că sunt aduse în faţa Curţii Constituţionale
acte şi fapte concrete circumscrise realizării rolului Preşedintelui României şi
ministrului justiţiei în statul de drept şi a obligaţiei de cooperare loială subsumate
acestui obiectiv, în legătură cu procedura de revocare a procurorului-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupție. Astfel, prezenta cauză priveşte partajarea de competenţă între
ministrul justiţiei şi Preşedintele României în cadrul procedurii de revocare a
procurorilor cu funcţii de conducere, în condiţiile lipsei unor norme exprese care să
stabilească întinderea acestei competenţe. Întrucât competenţa rezidă direct din
textele Constituției, partajarea trebuie examinată cu directă raportare la normele
constituţionale, analizate, la rândul lor, într-o interpretare sistematică şi teleologică a
Constituţiei. În acest sens, se prezintă cadrul constituţional şi legal aplicabil, respectiv
art.1 alin.(3)-(5), art.132 alin.(1) şi art.134 alin.(1) din Constituţie, precum şi art.54
din Legea nr.303/2004, text care valorifică art.132 alin.(1) şi art.134 alin.(1) din
Constituţie.

13. Cu privire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, se arată că s-a statuat
deja asupra inexistenţei unui drept de veto al Preşedintelui României în legătură cu
proceduri constituţionale care presupun exercitarea unor competenţe identificate de
Curte ca fiind „conjuncte” cu cele trei autorităţi ale statului, cea legislativă, executivă
şi judecătorească. Astfel, este invocată Decizia nr.356 din 5 aprilie 2007, prin care
Curtea a statuat că Preşedintele României poate să ceară prim-ministrului să facă o
altă propunere pentru ocuparea unei funcţii de ministru rămase vacantă şi a precizat
că Preşedintele nu are un drept de veto, excluzând, astfel, validitatea unui refuz
nemotivat, arbitrar. Se mai indică Decizia nr.98 din 7 februarie 2008, prin care Curtea
a apreciat că una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului
român o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor
separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale. Se subliniază că instanţa
constituţională a statuat că „legiuitorul constituant a prevăzut la art.77 alin.(2) din
Legea fundamentală dreptul Preşedintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei
legi înainte de promulgare, o singură dată. […] această soluţie are valoare
constituţională de principiu în soluţionarea conflictelor juridice între două sau mai
multe autorităţi publice care au atribuţii conjuncte în adoptarea unei măsuri prevăzute
de Legea fundamentală şi că acest principiu este de aplicaţiune generală în cazuri
similare. Aplicată la procesul de remaniere guvernamentală şi de numire a unor
miniştri în caz de vacanţă a posturilor, această soluţie este de natură să elimine
blocajul ce s-ar genera prin eventualul refuz repetat al Preşedintelui de a numi un
ministru la propunerea primului-ministru”. În acelaşi sens, se mai invocă Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, prin care Curtea a statuat că Preşedintele României nu
are drept de veto faţă de propunerea prim-ministrului, dar o poate refuza pentru
neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege. De asemenea, prin Decizia nr.45 din 30
ianuarie 2018, par.165, Curtea a statuat, în privinţa expresiei legale a art.132 alin.(1)
din Constituţie, că „legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi
Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul
justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete.
Preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice
un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o
asemenea procedură de numire, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea
unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1)
din lege, el a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu
procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea
solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente
în cadrul executivului bicefal”.

14. Se arată că, în procedura de revocare a procurorilor-şefi, rolul principal
şi decizional aparţine ministrului justiţiei. Preşedintele României nu are un drept de
veto în procedura de revocare, cele stabilite de Curtea Constituţională în materia
numirii procurorilor aplicându-se mutatis mutandis în procedura de revocare a
procurorilor cu funcţii de conducere.

15. În interpretarea gramaticală a art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004,
Preşedintele este obligat să revoce procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie
la propunerea ministrului justiţiei. Aceasta, întrucât acţiunea Preşedintelui este
descrisă prin termenul „revocă”, iar nu de o eventuală sintagmă de tipul „poate
revoca”. Este reglementată, aşadar, o obligaţie, iar nu o posibilitate a Preşedintelui.
Față de această interpretare, refuzul Președintelui României de a da curs propunerii
de revocare este lipsit de temei legal, cu consecința, în plan constituțional, a
împiedicării ministrului justiției de a-și realiza rolul consfințit de art.132 alin.(1) din
Constituție. Din această perspectivă, refuzul Președintelui apare deopotrivă ca un act
de încălcare a legii și un act de încălcare a Constituției, generând un conflict de
competențe între acesta și ministrul justiției.

16. Cât priveşte interpretarea logică şi sistematică a Constituţiei, se arată că
există o obligaţie a Preşedintelui de a da curs cererii de revocare, de natură să pună în
valoare principiul cooperării loiale între autorităţile publice. Interpretarea este aceea
că, de principiu, într-o procedură care implică mai multe autorități publice, numai una
dintre autorități are rol central, decizional, în funcție de sfera de competență vizată de
respectiva procedură, celelalte autorități implicate fiind de natură a oferi regularitate
procedurii, fără a o putea bloca. Se menţionează, în acest sens, şi mecanismul expres
instituit de art.77 din Constituție în privința cererii de reexaminare. Recunoașterea
unei puteri de „blocare” de către o autoritate a unei inițiative ce ține de sfera de
competențe a altei autorități ar avea semnificația unei substituiri de competență, ar
deschide calea exercitării discreționare a unor atribuții, așadar a abuzului de putere.
De aceea, este necesară stabilirea limitelor de competenţă, circumscrise rolului
constituţional al fiecărei autorităţi într-o astfel de procedură mixtă.

17. Prin urmare, în cadrul procedurii revocării procurorilor cu funcții de
conducere, rolul central, decizional în privința declanșării, revine ministrului justiției,
concluzie fundamentată pe dispozițiile art.132 alin.(1) din Constituție, potrivit cărora
activitatea procurorilor se desfășoară sub autoritatea ministrului justiției. Ministrul
justiției are obligația să își întemeieze legal și să își argumenteze propunerea,
neputându-se reține, cu siguranță, nici în privința acestuia, o exercitare discreționară a
rolului său constituțional.

18. Cât privește Președintele României, acesta nu poate avea decât rolul de a
verifica regularitatea procedurii, expresie a conlucrării/ colaborării în cadrul
executivului bicefal, în sensul celor precizate de Curtea Constituțională în
jurisprudența invocată. Conform modelului construit de Curtea Constituțională prin
analogie, Președintele României ar fi putut invoca doar nelegalitatea procedurii, și ar
fi putut cere reexaminarea de către ministrul justiției, fără a-i putea, însă, impune
acestuia o soluție și fără a putea bloca procedura pe care ministrul justiției a inițiat-o.
Ministrul justiției își putea însuși criticile la solicitarea Președintelui sau putea
constata caracterul nefondat al acestora, caz în care Președintele ar fi fost obligat să
procedeze la revocarea procurorului-șef, încheind, astfel, procedura deschisă de
ministrul justiției.
19. În cauza de față, însă, Președintele României a înțeles să blocheze pur și
simplu procedura de revocare, comunicând că nu îi va da curs din considerente de
oportunitate. Altfel spus, acesta a opus un răspuns pur politic unei solicitări pur
juridice, solicitare întemeiată pe o procedură legală, declanşată şi continuată în
exercitarea rolului constituţional al ministrului justiţiei. Răspunsul nu face decât să
consfințească în scris poziția exprimată public de Președintele României de îndată ce
ministrul justiţiei a anunţat public declanșarea procedurii de revocare. La acel
moment, Președintele României a declarat că „[…] Dacă legea spune că Preşedintele
revocă atunci este o chestiune de oportunitate politică doar Preşedintele poate
decide”. Se apreciază că decizia Președintelui era luată înainte ca solicitarea de
revocare să îi fie comunicată, așadar înainte și independent de orice examen de
legalitate/regularitate.

20. Rolul Președintelui în procedura de numire/ revocare a procurorilor-șefi
nu este și nici nu poate fi unul politic, iar examinarea pe care o realizează în această
privință nu poate fi una de oportunitate, ci exclusiv de legalitate. Acceptarea
punctului de vedere al Președintelui și, implicit, a răspunsului din cauza de față, ar
avea semnificația acceptării faptului că atât numirea, cât și revocarea procurorilor-șefi
reprezintă acte politice, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept. Această
concluzie se fundamentează atât pe cadrul constituţional român, cât şi pe documente
ale unor organisme internaţionale de referinţă în domeniu. În acest sens, sunt
menţionate: Raportul Ad-hoc privind România (regula 34), adoptat de Grupul de state
împotriva corupţiei (GRECO), la cea de-a 79-a sesiune plenară – Strasbourg, 19-23
martie 2018, sau Raportul privind standardele europene referitoare la independența
sistemului judiciar, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 85-a sesiune plenară
(Veneţia, 17-18 decembrie 2010), subliniindu-se pct.30 şi 32 al acestui din urmă
raport, potrivit cărora „30. Orice fel de «independenţă» a parchetelor, în însăşi
esenţa sa, diferă ca întindere de cea a judecătorilor. Elementul principal al acestei
independenţe «externe» a parchetelor sau a Procurorului General, constă în
imposibilitatea executivului să dea instrucţiuni în cauze individuale Procurorului
General (şi, desigur, direct altor procurori). Instrucţiunile de ordin general, cum ar
fi, de exemplu, cele de a instrumenta cu severitate şi celeritate anumite tipuri de
infracţiuni, sunt mai puţin problematice. Asemenea instrucţiuni pot fi considerate ca
un aspect de politică, care poate fi decis în mod corespunzător de Parlament sau
Guvern […]. 32. Pentru a evita instrucţiuni neadecvate, este esenţială dezvoltarea unei liste
care să cuprindă asumarea de garanţii de neinfluenţare a activităţilor procurorului.
Neinfluenţarea presupune asigurarea faptului că activităţile procurorului în faza de
judecată nu sunt supuse nici presiunilor externe, nici altor presiuni nepotrivite sau
ilegale interne venite din interiorul sistemului de parchet . Asemenea garanţii ar
trebui să vizeze numirea, răspunderea disciplinară/eliberarea din funcţie, dar şi
reguli specifice privind managementul de caz şi mecanisme de luare a deciziilor”.
Astfel, este exclusă numirea sau revocarea politică a procurorilor în/ din funcţii de
conducere; aspectele de politică penală la care se referă Comisia de la Veneţia au o cu
totul altă semnificaţie decât aceea a unor decizii politice de numire/ revocare din
funcţie. Astfel, este exclusă într-un stat de drept acceptarea acestei posibilități,
respectiv a unui rol al Președintelui statului de decident politic în procedura de
numire/revocare a procurorilor de rang înalt.

21. Or, în cauza de față, Președintele României și-a asumat rolul de decident
politic, refuzând să dea curs, din considerente de oportunitate, cererii de revocare a
procurorului-șef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, formulată de ministrul justiției.
Este un refuz care, pentru considerentele arătate, încalcă rolul constituțional al
ministrului justiției și principiul independenței procurorilor. Chiar dacă nu fac parte
din puterea judecătorească și nu beneficiază de independența pe care Constituția o
garantează judecătorilor, procurorii se bucură de garanții specifice de independență.

22. Refuzul Președintelui de a da curs cererii de revocare este contrar
principiului cooperării loiale între autoritățile publice, principiu de esența statului de
drept. Prin conduita sa, Președintele înlătură a priori orice colaborare loială, anunțând
ab initio refuzul său bazat pe convingerea politică și, odată cu transmiterea oficială a
acestui refuz, blochează o procedură constituțională și legală. Acest refuz a închis,
din punct de vedere procedural, calea ministrului justiţiei, împiedicând finalizarea
procedurii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie. În același timp, Preşedintele nu a emis, nu s-a pronunţat printr-un decret
asupra procedurii de revocare, în condiţiile în care, pentru asigurarea simetriei actului
juridic, se impune emiterea aceluiaşi tip de act, în cazul revocării ca şi în cazul
numirii. Se încalcă, astfel, principiul legalităţii, prevăzut de art.1 alin.(5) din
Constituţie. Emiterea unui decret prin care să se pronunțe asupra propunerii de
revocare reprezintă o componentă a responsabilității politice pe care președintele o
are față de popor și este parte intrinsecă a caracterului reprezentativ al mandatului
prezidențial. Cum motivele invocate în refuzul Preşedintelui nu privesc legalitatea
procedurii, nu se poate reţine nici o obligaţie a ministrului justiţiei de a proceda la
reexaminarea solicitării sale. De altfel, o asemenea reexaminare nici nu a fost cerută
sau acceptată ca fiind posibilă de către Preşedintele României.

23. Ca urmare, constatând că, din punct de vedere al competențelor
constituționale și legale ale ministrului justiției și ale Secţiei pentru procurori a
Consiliului Superior al Magistraturii, procedura a fost îndeplinită, se solicită Curții
Constituționale să procedeze la soluționarea conflictului juridic de natură
constituțională, în sensul obligării Președintelui României să dea curs cererii de
revocare din funcție a procurorului-șef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Laura
Codruța Kövesi. Cum refuzul Președintelui, exprimat deja în cauză, este unul
exclusiv politic, iar nu de nelegalitate, a da curs procedurii înseamnă emiterea de
către Președintele României a decretului de revocare din funcție a procurorului-șef al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Se consideră că acceptarea posibilității Președintelui
de a bloca o procedură de revocare a procurorilor-șefi inițiată de ministrul justiției în
condițiile legii ar avea semnificația neantizării rolului constituțional al ministrului
justiției și al recunoașterii unei subordonări politice, sub semnul rațiunilor de
oportunitate, a conducerii de cel mai înalt rang a Parchetelor.

24. În temeiul art.35 alin.(1) din Legea nr.47/1992, au fost solicitate
punctele de vedere ale părţilor aflate în conflict asupra conţinutului conflictului şi a
eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

25. Preşedintele României, în punctul de vedere comunicat sub
nr.CP1/718/3.05.2018 şi înregistrat la Curtea Constituţională sub nr.3296/3 mai 2018,
susţine că nu a existat şi nu există un conflict juridic de natură constituţională între
ministrul justiţiei şi Preşedintele României, în principal, şi între Guvernul României
şi Preşedintele României, în subsidiar.

26. Cu privire la admisibilitatea cererii formulate, se arată că aceasta nu
întruneşte elementele necesare pentru existenţa unui conflict juridic de natură
constituţională. Astfel, se apreciază că simpla nominalizare a ministrului justiţiei în
Constituţie în cadrul unei prevederi ce vizează organizarea internă a autorităţii
judecătoreşti, respectiv Ministerul Public, nu îndreptăţeşte concluzia că acesta este o
autoritate publică de natură constituţională ce participă nemijlocit la realizarea puterii
de stat. Ministrul justiţiei ocupă o funcţie de demnitate publică în cadrul unei
autorităţi publice şi nu poate fi asimilat cu autoritatea publică în sensul art.146 lit.e)
din Constituţie şi art.2 alin.(1) lit.b) din Legea contenciosului administrativ
nr.554/2004, coroborat cu art.46 din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. Ministrul justiţiei, în calitate de
conducător al Ministerului Justiţiei, este unul dintre membrii Guvernului, organ
învestit de Parlament şi care îşi exercită atribuţiile colegial şi răspunde solidar.
Guvernul, şi nu ministrul justiţiei, este, de fapt, autoritatea publică ce exercită
nemijlocit puterea de stat şi care poate fi parte într-un conflict juridic de natură
constituţională. Pentru aceste motive, se solicită „respingerea conflictului juridic de
natură constituţională principal ca inadmisibil, în raport de calitatea uneia dintre
părţi”.

27. Cu privire la cererea subsidiară de soluţionare a conflictului juridic de
natură constituţională dintre Guvernul României şi Preşedintele României, se arată că
Guvernul poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituţională, fiind o
autoritate publică în sensul art.146 lit.e) din Constituţie.

28. Cu privire la obiectul cererii de constatare a conflictului juridic de natură
constituţională, se arată că aspectele învederate nu vizează un conflict de competenţă
pozitiv sau negativ născut între autorităţile publice constituţionale sau o situaţie
conflictuală a cărei naştere rezidă în mod direct din textul Constituţiei. Se arată că
refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a
procurorului-șef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie este reglementat de art.54 alin.(4)
din Legea nr.303/2004 şi nu poate fi, astfel, calificat, din punct de vedere juridic,
drept o exercitare a unei competenţe ce rezidă în mod direct din textul Constituţiei.
De altfel, nici în ceea ce îl priveşte pe ministrul justiţiei nu se poate justifica o
competenţă ce rezidă în mod direct în textul Constituţiei, propunerea sa fiind
întemeiată pe aceleaşi dispoziţii de rang legal, iar nu de rang constituţional. Astfel,
nici pentru Preşedintele României şi nici pentru ministrul justiţiei nu există vreo
atribuţie constituţională expresă care să permită calificarea situaţiei expuse ca
reprezentând un conflict juridic de natură constituţională, motiv pentru care se
impune respingerea acestuia ca inadmisibil. Aceeaşi concluzie se impune şi în
privinţa pretinsului conflict juridic de natură constituţională dintre Guvern şi
Preşedinte, Guvernul neavând atribuţii de rang constituţional sau legal în materia
revocării procurorilor din funcţiile de conducere.

29. Cu privire la conduita imputată, se arată că aceasta nu reprezintă o
problemă de constituţionalitate prin ea însăşi, ci una de legalitate, ce intră în sfera de
competenţă a instanţelor judecătoreşti. Astfel, din modul în care este indicat obiectul
conflictului juridic de natură constituţională, se apreciază că se solicită Curţii
Constituţionale pronunţarea unei decizii interpretative asupra unor dispoziţii legale în
vigoare, respectiv art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, ceea ce înseamnă că
solicitarea excedează procedurii prevăzute de art.146 lit.e) din Constituţie.

30. Cu privire la invocarea principiilor constituţionale care consacră statul
de drept şi cooperarea loială între autorităţi, se arată că, în speţă, este incident în egală
măsură şi principiul legalităţii, atribuţia Preşedintelui fiind în mod expres înscrisă la
art.54 alin.(4) şi limitată la motivele prevăzute de art.51 alin.(2)-(6) din Legea
nr.303/2004. Astfel, nicio autoritate publică, în aplicarea acestei proceduri, nu poate
adopta soluţii care să contravină normelor legale, doar sub pretextul evitării unui
conflict juridic de natură constituţională, o asemenea conduită neputând fi calificată
drept circumscrisă principiului colaborării loiale şi al respectului reciproc. Se mai
arată că Decizia nr.270 din 10 martie 2008, invocată de autorul sesizării, nu are
incidenţă în cauză.

31. Dintr-o altă perspectivă, în cadrul procedurii revocării, actul în care se
materializează decizia Preşedintelui României reprezintă un act administrativ, supus
controlului instanţelor de contencios administrativ. Astfel, dacă autorul sesizării
consideră că refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare este
nejustificat sau intră în sfera excesului de putere se poate adresa instanţei de
contencios administrativ în condiţiile art.126 alin.(6) din Constituţie şi ale Legii
nr.554/2004. Ca atare, instanţa constituţională nu poate impune obligarea la emiterea
acestui act administrativ. În caz contrar, Curtea ar proceda ca o instanţă de contencios
administrativ, ceea ce ar avea semnificaţia unei schimbări a statutului Curţii
Constituţionale, din arbitru între puterile statului în parte componentă a uneia dintre
acestea.

32. Se mai arată că nu există niciun blocaj instituţional. Astfel, pe de o parte,
prin comunicarea refuzului de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, procedura legală este încheiată; în acest context, conflictul
juridic de natură constituţională este inadmisibil, întrucât nu poate viza o facta
praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice
realizate în întregime.

33. Pe de altă parte, nu poate exista un blocaj instituţional între Guvern şi
Preşedinte din moment ce Guvernul nu are nicio atribuţie în materie de revocare a
procurorilor-şefi, astfel încât nu se poate susţine că Preşedintele ar fi ignorat o
competenţă ce ar aparţine Guvernului.

34. În concluzie, se arată că, din modul de structurare a sesizării, nu rezultă
care este autoritatea publică parte în conflict cu Preşedintele României, nu este
indicat în ce constă blocajul instituţional şi nu rezultă raţiunea introducerii cererii,
câtă vreme modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente intră în
sfera de înfăptuire a actului de justiţie.

35. Cu privire la existenţa conflictului juridic de natură constituţională, se
arată că, prin Decizia nr.375 din 6 iulie 2005, Curtea a statuat că „dacă Preşedintele
României nu ar avea niciun drept de examinare şi de apreciere asupra propunerilor
făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea judecătorilor şi
procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar putea refuza numirea
nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile Preşedintelui României, prevăzute
de art.94 lit.c) coroborat cu art.125 alin.(1) din Constituţie, ar fi golite de conţinut şi
importanţă”. În acelaşi sens, este invocată Decizia nr.551 din 18 octombrie 2009.

36. Se citează din punctul de vedere al Guvernului redat în Decizia nr.375
din 6 iulie 2005, menţionându-se că, în procedura de numire a judecătorilor şi
procurorilor, rolul Preşedintelui nu este unul formal, ci de substanţă, că nu poate fi
făcută nicio paralelă între rolul pe care îl are Preşedintele în această procedură cu cel
pe care îl are în procedura numirii unor miniştri care au primit votul de încredere de
la Parlament şi că are deplin suport constituţional faptul că numirea principalelor
funcţii de conducere din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
Direcţia Naţională Anticorupţie se face de către Preşedintele României, la propunerea
ministrului justiţiei şi cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Se
concluzionează că, astfel, Curtea Constituţională şi-a însuşit punctul de vedere al
Guvernului. În acelaşi sens, se invocă Decizia nr.683 din 27 iunie 2012.

37. În consecinţă, având în vedere cele prezentate, se arată că deciziile
invocate de autorul sesizării, respectiv Decizia nr.356 din 5 aprilie 2007, Decizia
nr.98 din 7 februarie 2008 şi Decizia nr.80 din 16 februarie 2014, nu pot fi aplicate
prin analogie în materia revocării procurorilor din funcţiile de conducere. Cu privire
la invocarea Deciziei nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165, se arată că aceasta vizează
numirea procurorilor în funcţiile de conducere, nu şi revocarea acestora, astfel încât
nu poate fi aplicată mutatis mutandis la cauza de faţă.

38. Se apreciază că, atât în cadrul procedurii de numire, cât şi în cea de
revocare, Preşedintele României trebuie să facă o analiză de legalitate, pe de o parte,
şi de oportunitate, pe de altă parte, prevăzută chiar de art.54 alin.(3) şi (4) din Legea
nr.303/2004, şi să aplice aceste norme legale de fiecare dată când i se înaintează o
propunere de numire sau de revocare, analiza sa neputând fi altfel limitată. Se
conferă, pe de o parte, o greutate sporită dreptului de apreciere asupra legalităţii
acestei măsuri, iar, pe de altă parte, sub aspectul oportunităţii, aduce în discuţie
puterea discreţionară de care beneficiază administraţia, concept care nu se confundă
cu excesul de putere. În plus, „dreptul de veto” nu este o noţiune consacrată pe planul
dreptului administrativ, fiind recunoscut doar în cadrul anumitor proceduri
constituţionale, ce implică o puternică componentă politică (numire/ revocare
miniştri), proceduri ce nu se finalizează cu emiterea unor acte administrative supuse
controlului judecătoresc, constituind un fine de neprimire în sensul art.126 alin.(6)
din Constituţie. Astfel, în cazul de faţă nu se poate susţine că Preşedintele României a
acţionat politic, ci analiza sa a vizat atât legalitatea, cât şi oportunitatea măsurii
propuse.

39. Se mai arată că, prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, Curtea a
recunoscut un rol central ministrului justiţiei într-o ecuaţie în care sunt implicaţi şi
alţi actori constituţionali, în acord cu rolul şi atribuţiile fiecăruia în ceea ce priveşte
statul de drept, independenţa justiţiei şi cariera magistraţilor, aspecte ce nu pot fi
privite marginal şi contextual.

40. Art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 nu are un caracter imperativ, în
sensul că Preşedintele ar fi obligat să emită decretul de revocare dacă ministrul
justiţiei propune acest lucru, întrucât, în speţă, trebuie aplicate prevederile art.51
alin.(2) din aceeaşi lege, iar manifestarea de voinţă a ministrului justiţiei nu poate
avea aceeaşi forţă juridică cu actul administrativ la baza căruia stă. Per absurdum,
dacă s-ar aprecia că Preşedintele României nu are un drept de apreciere cu privire la
legalitatea şi oportunitatea revocării procurorilor din funcţii de conducere, nu s-ar fi
folosit noţiunea de „propunere” formulată de ministrul justiţiei, neexistând în
terminologia juridică noţiunea de „propunere conformă”. Astfel, nu se poate susţine
că în sarcina Preşedintelui incumbă o obligaţie de revocare.

41. Se arată că, în interpretarea autorului sesizării, rolul constituţional al
Consiliului Superior al Magistraturii este diminuat şi că nu ministrul justiţiei este
destinatarul avizului Consiliului Superior al Magistraturii. Cel mult, ca urmare a
avizului nefavorabil, ministrul justiţiei ar putea reveni asupra propriei propuneri, însă
nu ar putea impune Președintelui României propria soluţie.

42. Se susţine că, din perspectiva Rapoartelor Comisiei Europene privind
progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi
Verificare, publicate în lunile ianuarie şi noiembrie 2017, ceea ce transpare este că, în
pofida presiunilor exercitate de factorul politic ce a solicitat iniţierea procedurii de
demitere a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, menţinerea eforturilor
instituţiilor judiciare care combat corupţia la nivel înalt rămâne cel mai important
semnal de consolidare a luptei anticorupţie. Pentru evitarea unui astfel de risc politic,
în termeni constituţionali, tipul de raport juridic stabilit în procedura revocării
constituie o perfectă punere în practica legislativă a principiului constituţional al
separaţiei şi echilibrului puterilor prevăzut de art.1 alin.(4) din Constituţie. Se
precizează că această competenţă de revocare din funcţie a procurorului general a
aparţinut Preşedintelui României încă din anul 1990, menţionându-se, în acest sens,
Decretul Preşedintelui României nr.73/1990. Prin urmare, prevederile legale
incidente nu reprezintă altceva decât expresia consolidării acestei prerogative a
Preşedintelui României. Se mai subliniază dispoziţiile art.80 din Constituţie,
referitoare la rolul Preşedintelui României.

43. Realizându-se o paralelă cu Decizia Curţii Constituționale nr.727 din 9
iulie 2012, prin care aceasta nu a admis diminuarea atribuţiilor sale, se arată mutatis
mutandis că golirea de conţinut şi importanţă a atribuţiei Preşedintelui României în
materia revocării din funcţii de conducere a procurorilor nu poate fi justificată decât
prin prisma unor elemente exterioare, ce nu ţin de statul de drept şi democraţia
constituţională. Având în vedere că încă de la începutul tranziţiei democratice şi al
instaurării statului de drept în România, Preşedintele a avut atribuţia de a numi şi de a
revoca procurori în/ din funcţii de conducere, există aşteptarea legitimă, în sensul
jurisprudenţei constante a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, ca rolul său în materie să nu fie diminuat.

44. A admite interpretarea propusă de autorul sesizării, ce inversează
raporturile dintre Preşedintele României şi ministrul justiţiei, numit în funcţie prin
decret prezidenţial, ar însemna să nu se ţină seama de necesitatea echilibrului între
puterile statului ori în interiorul aceleiaşi puteri şi nici de eforturile depuse în
consolidarea democraţiei, iar, pentru a da satisfacţie într-o acţiune conjuncturală, să
se modifice competenţe consacrate/ câştigate.

45. Prin urmare, se solicită constatarea faptului că nu a existat şi nu există un
conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiţiei şi Preşedintele
României, în principal, şi între Guvernul României şi Preşedintele României, în
subsidiar.

46. Prim-ministrul şi ministrul justiţiei, în punctele de vedere comunicate
sub nr.5/2506/2018, respectiv nr.4/33938/3.05.2018, înregistrate la Curtea
Constituţională sub nr.3314/4 mai 2018, respectiv nr.3256/3 mai 2018, reiau, în
esenţă, motivarea cuprinsă în sesizarea adresată Curţii Constituţionale de către primministru
şi se solicită, în consecinţă, admiterea cererii, astfel cum a fost formulată.
CURTEA,
examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională
dintre ministrul justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, în
principal, şi dintre Guvernul României şi Preşedintele României, în subsidiar,
înscrisurile depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile ministrului
justiţiei şi ale reprezentantului Președintelui României, prevederile Constituţiei şi ale
Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine
următoarele:
(1) Prezentarea situaţiei de fapt

47. În ceea ce priveşte situaţia de fapt a cauzei, Curtea reţine că, la data de
22 februarie 2018, ministrul justiţiei a făcut publică declanşarea procedurii de
revocare a doamnei Laura Codruţa Kövesi din funcţia de procuror-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, în temeiul art.54 alin.(4) coroborat cu art.51 alin.(2) lit.b) din
Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În acest sens,
ministrul justiţiei a întocmit şi prezentat un Raport privind activitatea managerială de
la Direcţia Naţională Anticorupţie, precizând că perioada de referinţă a evaluării este
februarie 2017-februarie 2018, iar etapele instituţionale premergătoare evaluării le
constituie: raportul de evaluare a eficienţei manageriale şi a modului de îndeplinire a
obligaţiilor procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în urma pronunţării
Deciziei Curţii Constituţionale nr.68 din 27 februarie 2017 şi Raportul Direcţiei de
inspecţie judiciară pentru procurori nr.5115/IJ/982/DIP/2017, având ca obiect
„eficienţa managerială şi modul de îndeplinire a atribuţiilor ce decurg din legi şi
regulamente, de către conducerea structurii centrale a Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, precum şi respectarea normelor procedurale şi a regulamentelor de către
procurori şi personalul auxiliar de specialitate din cadrul parchetului vizat”, aprobat
prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori
nr.686/31 octombrie 2017, împreună cu măsurile stabilite prin acest raport. Analiza
cuprinsă în Raportul ministrului justiţiei a fost structurată pe 20 de puncte, după cum
urmează:
„1) Situaţie fără precedent în cadrul raporturilor dintre autorităţile publice din
România: într-un singur an trei conflicte juridice de natură constituţională în care
Direcţia Naţională Anticorupţie, prin conducerea acesteia, a fost chemată în faţa
instanţei constituţionale la sesizarea altor autorităţi publice care au invocat încălcări
ale competenţelor lor de către DNA şi comportamentul lipsit de loialitate
constituţională a procurorului-şef DNA; trei conflicte juridice de natură
constituţională în care Curtea Constituțională a circumstanţiat ferm competenţa DNA,
iar, în două dintre ele, a sancţionat comportamentul procurorului-şef DNA, contrar
loialităţii constituţionale;
2) Decizia nr.68/2017 a Curţii Constituţionale – DNA a acţionat ultra vires, şi-a
arogat o competenţă pe care nu o posedă;
3) Decizia nr.611/2017 a Curţii Constituționale – prin conduita sa, procurorul-
şef al DNA nu numai că înlătură a priori orice colaborare loială cu autoritatea care
exercită suveranitatea poporului – Parlamentul României, ci refuză să participe la
clarificarea unor aspecte legate de un eveniment de interes public; prin refuzul
procurorului-şef al DNA este încălcată autoritatea Parlamentului României, organ
reprezentativ al poporului, şi este împiedicată desfăşurarea activităţii acestuia, sub
aspectul îndeplinirii atribuţiilor de control prin intermediul comisiilor parlamentare;
4) Decizia nr.757/2017 a Curţii Constituţionale – parchetul/DNA nu au
competenţa de a începe urmărirea penală în privinţa oportunităţii emiterii actelor
administrative individuale;
5) Acreditarea competenţei DNA de evaluare a aspectelor de oportunitate a
elaborării unor hotărâri de Guvern;
6) Lipsa de asumare a unei încălcări a dispoziţiilor constituționale şi legale,
respectiv a corectării unei astfel de conduite;
7) Încălcarea principiilor care guvernează exercitarea funcţiei de conducere a
unei autorităţi publice. «Performanţa» procurorului-şef DNA de a determina Curtea
Constituţională să explice pe larg că instituţia DNA nu este nici Guvern, nici
Parlament, nici Curte Constituţională, nici instanţă de judecată şi că, în calitate de
conducător al acestei instituţii, trebuie să respecte competenţele legale ale DNA,
precum şi să aibă o conduită constituţională loială;
8) Comportamentul excesiv de autoritar, discreţionar, contrar obligaţiilor de
rezervă şi deontologice impuse magistraţilor;
9) Implicarea în anchetele altor procurori, anchete realizate cu încălcarea
competenţelor constituţionale;
10) Prioritizarea soluţionării dosarelor cu impact mediatic. Atitudini nedemne.
Încălcarea standardelor minimale de etică şi deontologie ale unui magistrat;
11) Contestarea actelor şi autorităţii Curţii Constituţionale;
12) Contestarea autorităţii şi actelor Parlamentului;
13) Critici vehemente cu referire la unele propuneri de modificare legislativă;
soluţiile legislative respective au fost dovedite ulterior ca fiind constituţionale;
14) Încălcarea rolului şi locului procurorilor într-un stat de drept. Acreditarea
unui alt statut al procurorului decât cel consacrat de Constituţie;
15) Încercarea de a obţine condamnări cu orice preţ;
16) Creşterea numărului de achitări. Sporirea cheltuielilor. Raportări eronate;
17) Lipsa de implicare a procurorului-şef DNA în identificarea şi eliminarea
comportamentelor abuzive ale procurorilor;
18) Lipsa de măsuri în cazuri grave constatate de instanţele de judecată –
falsificarea transcrierii unor convorbiri telefonice;
19) Tergiversarea soluţionării cauzelor, cu consecinţa prescrierii răspunderii
penale;
20) Lipsa de reacţie în verificarea activităţii profesionale şi conduitei unor
procurori”.

48. Raportul şi propunerea de revocare a procurorului-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie au fost transmise, prin adresa nr.2/17472/23.02.2018, atât
către Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori, cât şi Preşedintelui
României „pentru a decide potrivit competenţelor legale”.

49. La şedinţa din 27 februarie 2018 a Consiliului Superior al Magistraturii –
Secţia pentru procurori, au fost prezenţi atât domnul Tudorel Toader, ministrul
justiţiei, care şi-a susţinut propunerea de revocare, cât şi doamna Laura Codruţa
Kövesi, procuror-şef al Direcției Naţionale Anticorupţie, care a arătat că propunerea
ministrului justiţiei este neîntemeiată şi nedovedită. Prin Hotărârea nr.52 din 27
februarie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori a avizat
nefavorabil propunerea ministrului justiţiei de revocare a doamnei Laura Codruţa
Kövesi din funcţia de procuror-şef al Direcției Naţionale Anticorupţie.

50. Preşedintele României a transmis ministrului justiţiei, cu adresa
nr.CP1/616/17.04.2018, răspunsul său cu privire la propunerea de revocare iniţiată,
prin care a constatat că „în analiza prezentată în Raport au fost dezvoltate ca motive
distincte de revocare aspecte care, în fapt, se subsumează aceluiaşi motiv principal,
au fost avute în vedere concluzii din rapoarte ale Inspecţiei Judiciare sau din hotărâri
ale Consiliului Superior al Magistraturii prin care se reţin împrejurări diferite de cele
prezentate, au fost valorificate considerente din decizii ale Curţii Constituţionale care
nu susţin concluziile documentului ori au fost indicate date statistice ce exced
perioadei de referinţă a evaluării” şi că, „deşi Raportul invocă drept temei juridic
art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004, argumentele prezentate sunt fie improprii,
fie nu sunt relevante pentru tipul de evaluare avut în vedere de art.51 alin.(2) lit.b)
coroborat cu art.51 alin.(3)-(6) din Legea nr.303/2004”. S-a mai indicat că avizul
Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori are relevanţă „nu doar
ca un element adiţional într-o evaluare a competenţelor manageriale ale unei
persoane, ci şi pentru toate autorităţile publice implicate în această procedură, oferind
o fundamentare tehnică pentru decizia ce urmează a fi luată”. În consecinţă,
Preşedintele României a apreciat că „argumentele cuprinse în Raportul privind
activitatea de la Direcţia Naţională Anticorupţie nu sunt de natură să creeze
convingerea cu privire la oportunitatea măsurii propuse şi, prin urmare, nu se poate
da curs propunerii de revocare din funcţia de procuror-şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie a doamnei Laura Codruţa Kövesi”.

51. Având în vedere refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii
ministrului justiţiei de revocare a doamnei Laura Codruţa Kövesi din funcţia de
procuror-şef al Direcției Naţionale Anticorupţie, prim-ministrul, în temeiul art.146
lit.e) din Constituţie, a formulat, prin adresa nr.5/2455/23 aprilie 2018, prezenta
cerere de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre ministrul
justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, în principal, şi
dintre Guvernul României şi Preşedintele României, în subsidiar, determinat de
refuzul Preşedintelui României de a da curs cererii de revocare din funcţie a
procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.
(2) Admisibilitatea cererii formulate de către prim-ministrul Guvernului

52. Sub aspectul titularului dreptului de a sesiza Curtea Constituţională cu
soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, Curtea constată că primministrul
este titular al acestui drept, conform art.146 lit.e) din Constituţie. De
asemenea, Curtea observă că cererea formulată, deşi vizează o singură conduită care
constituie sursa prezentului conflict, respectiv refuzul Preşedintelui României de a da
curs cererii ministrului justiţiei de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, menţionează, în mod alternativ, autorităţile publice aflate în
conflict. Astfel, prim-ministrul, prin cererea formulată, precizează faptul că acestea ar
fi ministrul justiţiei şi Preşedintele României, în principal, respectiv prim-ministrul şi
Preşedintele României, în subsidiar. Pentru a stabili părţile între care poartă pretinsul
conflict juridic de natură constituţională, Curtea trebuie să determine atât calitatea
acestora de autoritate publică, în sensul Titlului III din Constituţie, cât şi specificul
problemei de drept care a generat formularea cererii de faţă.

53. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr.270 din 10 martie 2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.290 din 15 aprilie 2008,
Decizia nr.838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.461 din 3 iulie 2009, Decizia nr.972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.800 din 28 noiembrie 2012, Decizia nr.460 din 13
noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.762 din 9
decembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.260 din 17 aprilie 2015, Decizia nr.68 din 27 februarie 2017,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.181 din 14 martie 2017,
par.55, sau Decizia nr.757 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.33 din 15 ianuarie 2018, par.59) ilustrează situaţii în care
sesizarea a aparţinut fie Preşedintelui României, fie preşedintelui Consiliului Superior
al Magistraturii, fie preşedintelui Senatului, cu toate că aceste autorităţi publice nu
erau părţi ale conflictelor reclamate. Subiectele de drept pe care Legea fundamentală
le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională
nedistingând după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în conflictul
cu care sesizează Curtea. Prin urmare, Curtea a constatat că subiectele de drept
prevăzute de art.146 lit.e) din Constituţie sunt în drept să formuleze cereri cu
privire la soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională, deşi nu
sunt părţi în aceste conflict, deci nu justifică un interes propriu. Aşadar, textul
constituţional al art.146 lit.e) operează o distincţie între cele două categorii de
subiecte de drept: titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, enumeraţi
expres de norma constituţională, respectiv autorităţile publice care pot avea
calitatea de parte în conflict şi are ca scop delimitarea calităţilor procesuale ale
acestora în cauza dedusă judecăţii Curţii. Astfel, prima categorie, prin formularea
cererii de sesizare a Curţii, acţionează în virtutea dreptului conferit de Constituţie,
fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua
categorie dobândeşte calitatea procesuală de parte a conflictului.

54. În cauza de faţă, Curtea reţine că, sub aspectul autorităţilor publice
indicate a fi în conflict, autorul cererii aduce în discuţie calitatea de parte a
ministrului justiţiei şi, în măsura în care Curtea va constata o atare calitate a acestuia,
cererea subsidiară rămâne fără obiect, fără a fi, desigur, necesar a fi respinsă ca atare.
Astfel, Curtea urmează să stabilească dacă Guvernul, reprezentat de prim-ministru,
este parte în acest conflict şi atunci cumulează calitatea de titular al dreptului de
sesizare cu cel de parte, sau dacă prim-ministrul este doar titular al dreptului de
sesizare, iar parte în cadrul conflictului este ministrul justiţiei.

55. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, autoritățile
publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituțională sunt
numai cele cuprinse în Titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din
Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autoritate publică
unipersonală, Guvernul, organele administraţiei publice centrale şi ale
administraţiei publice locale, precum şi organele autorităţii judecătoreşti [Decizia
nr.611 din 3 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.877 din 7 noiembrie 2017, par.58], respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr.988 din 1
octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.784 din 24
noiembrie 2008].

56. Prin Decizia nr.285 din 21 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.478 din 28 iunie 2014, par.45, Curtea a statuat că „actul
contrasemnării reprezintă o atribuţie proprie a primului-ministru în raporturile
sale cu Preşedintele României şi vizează nemijlocit conduita sa proprie, care, desigur,
în final, angajează răspunderea Guvernului. Chiar dacă, prin Decizia nr.988 din 1
octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.784 din
noiembrie 2008, Curtea a menţionat doar Guvernul, şi nu şi prim-ministrul, ca
autoritate publică prevăzută în Titlul III al Constituţiei care poate avea calitate
procesuală activă, aceasta nu înseamnă că primul-ministru, ca reprezentant
constituţional al Guvernului, nu poate fi parte în conflict în condiţiile în care se
contestă însăşi maniera în care îşi exercită o atribuţie proprie. Având în vedere
cele arătate, Curtea constată că, în cauza de faţă, se contestă chiar modul în care
prim-ministrul a înţeles să îşi exercite atribuţia de contrasemnare a decretelor
de conferire a decoraţiilor, astfel încât Curtea reţine că părţi în cadrul
prezentului litigiu sunt Preşedintele României şi prim-ministrul”. Prin Decizia
nr.901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.503
din 21 iulie 2009, Curtea a statuat: „cu privire la susţinerea existenţei unui conflict
juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească, reprezentată de
Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, şi autoritatea executivă,
reprezentată de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, organ de specialitate al
administraţiei publice centrale de specialitate în subordinea Guvernului, pe de altă
parte, motivat de faptul că misiunile de audit efectuate de Ministerul Justiţiei şi
Libertăţilor Cetăţeneşti şi-au depăşit atribuţiunile, se constată că o atare susţinere este
fără suport constituţional”. De asemenea, prin Decizia nr.270 din 10 martie 2008,
pct.4 lit.b), Curtea a constatat că „nu poate reţine implicarea Ministerului Justiţiei în
conflict[ul]” juridic de natură constituţională. Prin urmare, Curtea nu a avut nicio
obiecție cu privire la calitatea de parte a acestui minister, însă, a constatat că nu există
un conflict între Ministerul Justiţiei şi Preşedintele României. Totodată, din Decizia
nr.108 din 5 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.257
din 9 aprilie 2014, Curtea reţine că prefectul, reprezentantul Guvernului pe plan
local, a fost calificat de instanţa constituţională, chiar dacă nu expres, ca fiind
parte într-un conflict juridic de natură constituţională; în sensul calificării
prefectului drept autoritate publică ce ar putea fi implicată într-un conflict juridic de
natură constituțională, se reţine faptul că a fost solicitat punctul de vedere al
prefectului judeţului Suceava, acesta a fost reprezentat în şedinţa Curţii
Constituţionale şi i s-a comunicat şi decizia.

57. Prin urmare, din cele patru exemple de mai sus, rezultă că pot fi părţi în
conflictul juridic de natură constituţională prim-ministrul, atunci când îşi exercită o
atribuţie proprie, Ministerul Justiţiei sau chiar prefectul. Prin urmare, raportat la
cauza de faţă, Curtea urmează să aprecieze dacă ministrul justiţiei este o autoritate
publică în sensul Titlului III din Constituţie şi dacă exercită, în această calitate, o
competenţă proprie şi, astfel, poate fi parte în cadrul conflictului juridic de natură
constituţională.

58. În ceea ce priveşte calitatea de autoritate publică a Ministerului Justiţiei,
relevante sunt Deciziile nr.270 din 10 martie 2008 şi nr.901 din 17 iunie 2009, Curtea
reţinând că, sub acest aspect, se poate încadra în conceptul de autoritate publică în
sensul Titlului III din Constituţie, fiind un organ al administraţiei publice centrale. În
acest sens, se reţin dispoziţiile art.34 din Legea nr.90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.164 din 2 aprilie 2001, potrivit cărora „Ministerele sunt
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica
guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora”. De asemenea, art.35 alin.(2)
şi (3) şi art.46 alin.(2) din aceeaşi lege prevăd că „(2) Ministerele sau alte organe de
specialitate organizate în subordinea Guvernului sunt conduse de miniştri, în urma
acordării votului de încredere de către Parlament. (3) Miniştrii răspund de întreaga
activitate a ministerului în faţa Guvernului, precum şi, în calitate de membri ai
Guvernului, în faţa Parlamentului”, respectiv „(2) Ministrul reprezintă ministerul în
raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele juridice şi fizice din ţară şi
din străinătate, precum şi în justiţie”.

59. Ministerele au o consacrare constituţională expresă în dispoziţiile art.116
şi 117 din Constituţie, fiind autorităţi publice în sensul Titlului III din Constituţie. În
consecinţă, Ministerul Justiţiei este tot o autoritate publică în sensul Titlului III din
Constituţie. Totuşi, în corpul Constituţiei nu este menţionat acest minister, ca
exponent al Guvernului, ci referirea este făcută la ministrul justiţiei. În acest
sens, se reţin art.72 alin.(3), art.132 alin.(1), art.133 alin.(2) lit.c) şi art.134 alin.(2)
din Constituţie. Astfel, Constituţia recunoaşte ministrului justiţiei o putere şi o
autoritate proprie, fiind lato sensu o autoritate publică în raporturile
constituţionale în care este expres nominalizat.

60. Dezvoltând acest din urmă aspect, Curtea constată că, pentru ca o
autoritate publică să poată fi parte, în nume propriu, într-un conflict juridic de natură
constituţională, trebuie să îşi exercite o competenţă proprie. În cauza de faţă, Curtea
constată că textul Constituţiei nu consacră o competenţă a Guvernului, ci o
competenţă distinctă şi proprie a ministrului justiţiei, membru al Guvernului, şi care
conduce Ministerul Justiţiei, ce se organizează şi funcţionează în subordinea
Guvernului [art.35 alin.(1) din Legea nr.90/2001]. Potrivit art.102 alin.(1) din
Constituţie, Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de
Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice. Or, autoritatea ministrului justiţiei, astfel cum
aceasta este prevăzută de art.132 alin.(1) din Constituţie, nu se exercită în raport cu
programul de guvernare, neavând nicio contingenţă cu acesta, ci reprezintă o expresie
a unui raport specific de putere care vizează activitatea desfășurată de procurori.

61. Autoritatea ministrului justiţiei nu vizează un aspect ce ţine de realizarea
politicii interne în sensul textului constituţional antereferit, întrucât, potrivit
jurisprudenţei Curţii Constituţionale, aceasta are în vedere atribuțiile constituţionale
ale Guvernului normativizate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia,
adoptată conform art.73 alin.(3) lit.e) din Constituţie, respectiv, în momentul de faţă,
Legea nr.90/2001. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr.64 din 20 aprilie 1999,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.249 din 2 iunie 1999, a
constatat că atribuţiile astfel normativizate în legea antereferită [la acel moment fiind
vorba de Legea nr.37/1990 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.137 din 8 decembrie 1990]
sunt atribuţiile constituţionale ale Guvernului. Or, autoritatea ministrului justiţiei
asupra activităţii desfăşurate de procurori, deşi lato sensu reflectă o chestiune de
politică internă, ca expresie a suveranităţii naţionale, nu se încadrează în conţinutul
normativ al art.102 alin.(1) din Constituţie. De asemenea, autoritatea ministrului
justiţiei nu vizează conducerea generală a administraţiei publice, ci raporturile
specifice dintre un organ al administraţiei publice centrale şi Ministerul Public,
entitate care nu face parte din puterea sau autoritatea executivă.

62. În acest context, prin prisma celor anterior expuse, Curtea constată că
ministrul justiţiei poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituţională
atât ca reprezentant al ministerului pe care îl conduce pentru aspecte ce vizează
competenţa generală a Guvernului, cât şi distinct, în măsura în care există
reglementată în sarcina sa o atribuţie/ competenţă constituţională specială şi
expresă, care nu are legătură cu competenţa generală a Guvernului, precum în
cazul de faţă. Aşadar, autoritatea ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de
către procurori este o atribuţie/ competenţă proprie acestuia, şi nu o atribuţie/
competenţă constituţională proprie a Guvernului. Faptul că, pentru actele ministrului
justiţiei, Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului [a se vedea mutatis mutandis
situaţia contrasemnării decretelor preşedintelui României de către prim-ministru în
privinţa conferirii unor decoraţii – Decizia nr.285 din 21 mai 2014] nu înseamnă că
ministrul justiţiei exercită o competenţă specifică Guvernului, ci reprezintă un aspect
al controlului parlamentar asupra Guvernului. Prin urmare, ministrul justiţiei, în
temeiul art.132 alin.(1) din Constituţie, îşi exercită o atribuţie proprie în procesul de
revocare a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ceea ce duce la
concluzia irefragabilă că ministrul justiţiei este parte în acest conflict, şi nu
Guvernul sau Ministerul Justiţiei, drept pentru care Curtea urmează a reţine spre
analiză cererea principală, cea subsidiară rămânând fără obiect.

63. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, conflictul juridic de natură
constituţională presupune acte sau acţiuni concrete prin care o autoritate ori mai
multe îşi arogă puteri, atribuţii sau competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor
autorităţi publice, ori omisiunea unor autorităţi publice, constând în declinarea
competenţei ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligaţiile lor
(Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.144 din 17 februarie 2005). Totodată, conflictul juridic de natură
constituţională există între două sau mai multe autorităţi şi poate privi conţinutul ori
întinderea atribuţiilor lor decurgând din Constituţie, ceea ce înseamnă că acestea sunt
conflicte de competenţă, pozitive sau negative, şi care pot crea blocaje instituţionale
(Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.169 din 5 martie 2008). Mai mult, Curtea a statuat că textul art.146 lit.e)
din Constituţie „stabileşte competenţa Curţii de a soluţiona în fond orice conflict
juridic de natură constituţională ivit între autorităţile publice, iar nu numai conflictele
de competenţă născute între acestea” (Decizia nr.270 din 10 martie 2008). Prin
urmare, potrivit jurisprudenţei Curţii, conflictele juridice de natură constituţională
„nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar
putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror
naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei” (a se vedea Decizia Curţii
Constituţionale nr.901 din 17 iunie 2009, Decizia nr.1525 din 24 noiembrie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.818 din 7 decembrie 2010,
Decizia nr.108 din 5 martie 2014, sau Decizia nr.285 din 21 mai 2014).

64. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că cererea formulată de primministru
vizează o situaţie litigioasă, întrucât priveşte un diferend între ministrul
justiţiei şi Preşedintele României, iar litigiul are un caracter juridic, întrucât
refuzul Preşedintelui României de a da curs cererii de revocare din funcţie a
procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi,
este în legătură cu întinderea şi valorizarea competenţelor autorităţilor publice
antereferite. Astfel, rezultă, în mod evident, că cele două autorităţi publice au realizat
acte cu semnificaţie juridică, ceea ce înseamnă că între acestea s-a stabilit un raport
juridic, apt în sine să genereze un conflict de natură juridică. Prin urmare, instanţa
constituţională este chemată să soluţioneze diferendul ivit pe fondul neînţelegerilor
dintre ministrul justiţiei şi Preşedintele României cu privire la întinderea atribuţiilor/
competenţelor lor.

65. În continuare, Curtea urmează să stabilească dacă această situaţie
juridică litigioasă are natură constituţională. Cu privire la acest aspect, Curtea
constată că, în esenţă, problema de drept asupra căreia poartă obiectul sesizării
este aceea de a determina întinderea şi conţinutul sintagmei „sub autoritatea
ministrului justiţiei” din cuprinsul art.132 alin.(1) din Constituţie, prin raportare
la art.94 lit.c) din Constituţie. Astfel, Curtea reţine că ministrul justiţiei îşi
întemeiază autoritatea asupra procurorilor pe dispoziţiile art.132 alin.(1) din
Constituţie, în timp ce Președintele României îşi întemeiază competenţa de a revoca
procurorul din funcţia de conducere pe art.94 lit.c) din Constituţie, care, deşi
reglementează expres numai numirea în funcţii publice, se referă în mod firesc şi la
revocarea din respectivele funcţii publice, cu excepţia cazului în care Constituţia
prevede, în mod expres, o altă procedură. Curtea mai observă, contrar susținerilor
Preşedintelui României, potrivit cărora cele două autorităţi publice de rang
constituţional aflate în divergenţă ar exercita doar competenţe legale, nu şi
constituţionale exprese [pag.7 şi 8 din punctul de vedere al Președintelui României
comunicat Curţii Constituţionale], că nicio competenţă legală nu poate exista, din
punct de vedere normativ, fără un reazem constituţional general sau special; în caz
contrar, dispoziţia legală respectivă ar fi lipsită de suport constituţional.

66. Curtea constată că cele două texte constituţionale antereferite vizează
esenţialmente organizarea puterii publice. Puterea publică în mod axiomatic are
caracter unic şi organizat, iar, în sistemul de drept continental, instrumentul juridic
primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului, respectiv
Constituţia sau Legea fundamentală, după caz. Acesta, prin natura sa, implică, pe de
o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/ instituirea puterilor statului
şi a autorităţilor publice fundamentale, şi, pe de altă parte, o dimensiune atributivă,
care vizează conferirea şi definirea atribuţiilor/ competenţelor autorităţilor publice
antereferite. Aşadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea
funcţiilor între diferitele autorităţi publice, iar în privinţa celor de rang constituţional
aceasta îşi are, în mod evident, temeiul direct şi originar în Constituţie. Prin urmare,
Constituţia, de principiu, trebuie să realizeze o diviziune coerentă şi complementară a
funcţiilor puterii publice între autorităţile publice de rang constituţional, revenind
Curţii Constituţionale competenţa ca, în ipoteza unor conflicte apărute în
interpretarea normelor constituţionale, să tranşeze problema de drept constituțional.

67. În consecinţă, în prezenta cauză, instanţa constituţională este chemată,
din perspectiva dimensiunii atributive a Constituţiei, să stabilească atât întinderea
atribuţiilor şi competenţelor constituţionale ale celor două autorităţi publice în
legătură lato sensu cu activitatea Ministerului Public, cât şi limitele acestora. Prin
urmare, stabilirea şi delimitarea atribuţiilor/ competenţelor constituţionale între
două autorităţi publice de natură constituţională reflectă un raport de drept
constituţional pur, în sensul că ele formează obiectul de reglementare al
Constituţiei, neputând fi reglementate prin norme juridice aparţinând altor ramuri de
drept. În aceste condiţii, din confruntarea conţinutului normativ al art.94 lit.c) şi
art.132 alin.(1) din Constituţie, Curtea urmează să stabilească justul echilibru existent
între atribuţiile/ competenţele ministrului justiţiei şi ale Preşedintelui României în
procedura de revocare a procurorului din funcţiile de conducere, prevăzute de art.54
alin.(1) din Legea nr.303/2004. Prin urmare, raporturile care se stabilesc între
ministrul justiţiei şi Preşedintele României în legătură cu exercitarea puterii
publice, respectiv a atribuţiilor şi competenţelor conferite de art.94 lit.c) şi
art.132 alin.(1) din Constituţie, constituie, în mod evident, raporturi de drept
constituţional pur.

68. De asemenea, Curtea Constituţională, în procedura de numire a
procurorului în funcţiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea
nr.303/2004, prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.199 din 5 martie 2018, par.165, a folosit termenul de veto
prezidenţial, termen specific raporturilor de drept constituţional, astfel cum
recunoaşte şi Preşedintele României în punctul său de vedere [pag.18]. Acest termen
juridic s-a folosit tocmai pentru a concilia atribuţia constituţională expresă şi specială
a ministrului justiţiei de a exercita autoritatea asupra procurorilor şi atribuţiunea
constituţională generală a Preşedintelui României de a numi în funcţii publice.
Aceeaşi situaţie este în cazul revocării, fiind vorba tot de raporturi pure de drept
constituţional între cele două autorităţi publice.

69. Faptul că decretul Preşedintelui este un act administrativ nu înseamnă că
toate raporturile pe care acesta le are cu celelalte autorităţi publice, care conduc la
emiterea decretului, sunt raporturi de drept administrativ. Într-o asemenea paradigmă,
raporturile de drept din cadrul puterii executive ar fi calificate tale quale ca fiind de
drept administrativ, ceea ce reprezintă o abatere nepermisă de la principiile care stau
la baza Constituţiei; exemplificativ, Curtea reţine că un raport de drept constituţional
pur, şi nu de drept administrativ, este şi contrasemnarea decretului de conferire a unei
decoraţii, Preşedintele neputându-l chema în judecată pe prim-ministru în faţa
instanţelor de contencios-administrativ pentru refuzul contrasemnării acestuia [ad
similis, a se vedea Decizia nr.285 din 21 mai 2014].

70. De asemenea, chiar dacă actul rezultat din consumarea raportului juridic
de drept constituţional este unul de drept administrativ nu înseamnă că poate fi
angajată competenţa instanţei de contencios administrativ pentru verificarea
desfăşurării raportului juridic antereferit. Dacă s-ar accepta această teză, s-ar
recunoaşte competenţa instanţei de contencios administrativ de a aplica şi interpreta
textul Constituţiei în detrimentul competenţei Curţii Constituţionale, garantul
supremaţiei Constituţiei [art.142 alin.(1) din Constituţie] şi unica autoritate de
jurisdicţie constituţională din România [art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992]. Astfel,
în cazul de speţă, s-ar ajunge la situaţia în care instanţa judecătorească, și anume, în
cazul de față, Curtea de Apel București, să determine întinderea şi conţinutul
sintagmei „sub autoritatea ministrului justiţiei” din cuprinsul art.132 alin.(1) din
Constituţie, prin raportare la art.94 lit.c) din Constituție şi să realizeze un control de
constituţionalitate sui generis cu privire la propunerea ministrului justiţiei şi refuzul
Preşedintelui României de a emite decretul în cauză, ceea ce este inadmisibil. Or,
potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, în România, competenţa de
a exercita controlul de constituţionalitate aparţine, în exclusivitate, singurei autorităţi
de jurisdicţie constituţională, şi anume Curtea Constituţională. De altfel, în mod
axiomatic, în cadrul modelului european de control al constituţionalităţii este exclusă
competenţa instanţelor judecătoreşti de a exercita un asemenea control, această
activitate revenind, în întregime, curţilor constituţionale specializate [a se vedea
Decizia nr.377 din 31 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.586 din 21 iulie 2017, par.71]. Aceasta este singura autoritate competentă în
materia controlului de constituţionalitate, fiind exclusă orice partajare sub acest
aspect cu instanţele de drept comun [Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.549 din 3 august 2011, și Decizia nr.377
din 31 mai 2017, par.69]. Astfel, nu ţin de competenţa instanţelor judecătoreşti
interpretarea şi aplicarea la cauze concrete a Constituţiei, pentru că, astfel, ele s-ar
substitui Curţii Constituţionale. În acest sens, Curtea a stabilit că instanţele
judecătoreşti pot aplica în mod direct Constituţia numai dacă Curtea Constituţională a
constatat neconstituţionalitatea unei soluţii legislative şi a autorizat, prin decizia
respectivă, aplicarea directă a unor prevederi constituţionale, în lipsa unei
reglementări legale a situaţiei juridice create în urma deciziei de admitere a excepţiei
de neconstituţionalitate [a se vedea, cu privire la aplicarea directă a Constituției,
Decizia nr.186 din 18 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.213 din 16 mai 2000, Decizia nr.774 din 10 noiembrie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr.895 din
17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.84 din 4
februarie 2016, Decizia nr.24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.276 din 12 aprilie 2016, par.34, Decizia nr.794 din 15
decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1029 din 21
decembrie 2016, par.37, sau Decizia nr.377 din 31 mai 2017, par.65]. „Acordarea
unui rol decizional instanţelor judecătoreşti în realizarea controlului de
constituţionalitate implică […] interpretarea noţiunilor şi conceptelor constituţionale,
determinarea sferei şi limitelor drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau explicitarea
organizării şi funcţionării în cadrul raporturilor de drept constituţional a
autorităţilor statului […]. Astfel, se subminează competenţa Curţii Constituţionale,
care ar rămâne în sfera contenciosului constituţional al normelor, iar instanţele
judecătoreşti ar prelua competenţa aplicării în concret la cazuri de speţă a
prevederilor Constituţiei” [Decizia nr.377 din 31 mai 2017, par.70]. De asemenea,
Curtea subliniază faptul că, potrivit jurisprudenței sale, „curţile constituţionale
beneficiază de o competenţă prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicţie în
privinţa atribuţiilor stabilite. Curtea Constituţională a României se supune numai
Constituţiei şi legii ei organice de organizare şi funcţionare nr.47/1992, competenţa
sa fiind stabilită de art.146 din Legea fundamentală şi de Legea nr.47/1992” [Decizia
nr.302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.361 din 29 mai 2012].

71. Cu privire la posibilitatea, invocată de Preşedintele României, ca
ministrul justiţiei să atace refuzul Preşedintelui în contencios administrativ, Curtea
constată că acest controlul judecătoresc se exercită numai în limitele unui control
de legalitate a refuzului Preşedintelui României, fără a putea fi, însă, antamate
aspecte de constituţionalitate ce privesc întinderea competenţelor celor două
autorităţi. Instanţa de contencios administrativ nu poate cerceta raportul de drept
constituţional dintre ministrul justiţiei şi Preşedintele României din moment ce, între
cele două autorităţi, în problema dată, nu se stabilesc raporturi de drept administrativ,
ci de drept constituţional. De altfel, în acest sens, se constată că art.126 alin.(6) din
Constituţie prevede: „controlul judecătoresc al actelor administrative ale
autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat”, ceea ce
înseamnă că textul constituţional se referă atât la actele unilaterale cu caracter
individual sau normativ emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în
vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau
naştere, modifică sau sting raporturi juridice [art.2 alin.(1) lit.c) din Legea
nr.554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1154 din 7
decembrie 2004], raporturi care pot fi numai de drept administrativ, cât și la
refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere [art.2 alin.(1) lit.i) din Legea nr.554/2004],
refuz ce intervine tot într-un raport de drept administrativ. Astfel, având în vedere
întinderea competenţei sale funcţionale şi materiale, instanţa de contencios
administrativ nu are competenţa de a interpreta şi aplica normele
constituţionale şi, prin urmare, de a soluţiona raporturi pure de drept
constituţional, respectiv situaţii în care sunt incidente numai norme
constituţionale. Instanţa de contencios administrativ are competenţa de a
verifica numai conformitatea actului administrativ cu legea, şi nu cu
Constituţia; astfel, acestea efectuează un control de legalitate stricto sensu, şi nu
de constituţionalitate.

72. Din cele de mai sus rezultă că, într-o primă fază, între ministrul justiţiei
şi Preşedintele României se stabilesc raporturi de drept constituţional, iar actul emis
de Preşedintele României sau refuzul emiterii acestuia dă naştere unui raport de drept
administrativ numai în limitele verificării legalității desfășurării procedurii de
revocare din funcția de conducere. De aceea, în prima fază, este angajată competenţa
Curţii Constituţionale, iar, în cea de-a doua, cea a instanţei de contencios
administrativ.

73. Problema de drept cu care Curtea Constituţională a fost sesizată este
aceea de a determina întinderea şi conţinutul sintagmei „sub autoritatea ministrului
justiţiei” din cuprinsul art.132 alin.(1) din Constituţie, prin raportare la art.94 lit.c)
din Constituție, aspect care se subsumează unui raport de drept constituţional pur. În
funcţie de interpretarea dată de către Curte acestei sintagme, se obiectivizează şi
întinderea competenţei ministrului justiţiei, respectiv a Preşedintelui României. Prin
urmare, cele două autorităţi vor aplica decizia Curţii Constituţionale, iar controlul
aplicării şi respectării deciziei de către acestea nu va reveni instanţei de contencios
administrativ, ci tot celei constituţionale. Astfel, instanţa de contencios
administrativ va reţine numai competenţa de control stricto sensu a legalităţii
decretului/ refuzului emiterii acestuia, respectiv: emitent, temei de drept,
existența propunerii ministrului justiției de revocare a procurorului din funcția
de conducere și a comunicării acesteia în vederea emiterii avizului de către
Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori, semnătura şi,
după caz, publicarea în Monitorul Oficial al României, în timp ce instanţa
constituţională are competenţa de a soluţiona conflictele de competenţă dintre
cele două autorităţi rezultate ca urmare a unor interpretări diferite date de
către acestea a textelor constituționale incidente, precum în cazul de față.

74. Prin urmare, astfel fiind stabilită competenţa instanţei constituționale,
rezultă că numai aceasta are competenţa de a soluţiona raporturi pure de drept
constituţional şi, în consecinţă, de a decide cu privire la întinderea atribuţiilor
constituționale ale celor două autorităţi publice de rang constituțional; de aceea,
în această ecuație, competența instanțelor de contencios administrativ este
exclusă. În aceste condiții, sancţiunea greşitei aprecieri a întinderii competenţei,
prevăzute de Constituţie, a unei autorităţi publice de rang constituțional,
obiectivizată în acte/ fapte concrete, ce se subsumează unui raport de drept
constituțional, este, în mod firesc, una de drept constituţional, distinctă de cea
administrativă, respectiv constatarea existenţei unui conflict juridic de natură
constituţională de către Curtea Constituţională, cu consecinţa revenirii la starea
de constituţionalitate.

75. Mutatis mutandis, Curtea, prin Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, a
statuat că „cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanţelor simple sau de urgenţă ale
Guvernului vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală, care consacră
procedura de adoptare a acestui tip de act normativ, precum şi drepturile şi libertăţile
fundamentale pe care conţinutul acestuia trebuie să le respecte. Or, în temeiul art.142
alin.(1) din Constituţie, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Legii
fundamentale, iar, potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992, aceasta este unica
autoritate de jurisdicţie constituţională din România. Cu alte cuvinte, în conformitate
cu dispoziţiile constituţionale şi legale în vigoare, doar Curtea Constituţională este
abilitată să efectueze controlul asupra ordonanţelor simple sau de urgenţă ale
Guvernului, nicio altă autoritate publică neavând competenţa materială în acest
domeniu” [par.79]. În aceeaşi decizie, Curtea a statuat că sancţiunea aplicată pentru
nerespectarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la emiterea actelor de
reglementare primară de către Guvern este una de drept constituţional, extrapenal,
respectiv constatarea neconstituţionalităţii ordonanţei simple sau de urgenţă a
Guvernului de către Curtea Constituţională, în temeiul art.146 lit.d) din Constituţie,
cu consecinţa lipsirii ei de efecte juridice [par.83].

76. În aceste condiții, Curtea reţine că este exclusă posibilitatea ministrului
justiţiei de a ataca actul/ refuzul Preşedintelui în fața instanței de contencios
administrativ în sensul obligării acestuia la emiterea decretului de revocare a
procurorului din funcțiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea
nr.303/2004, pe motiv că Președintele României ar fi încălcat competența sa
constituțională. Cadrul procesual din fața instanței de contencios administrativ este
configurat și circumscris numai motivelor de legalitate antereferite ale refuzului
emiterii decretului, astfel că, în cadrul acestui proces, o eventuală excepţie de
neconstituţionalitate care ar privi dispozițiile art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004
este ab initio inadmisibilă, tocmai pentru că structurarea cadrului procesual în funcție
de competenţa funcţională a instanței judecătorești nu permite decât pronunțarea
acesteia pe cele șase aspecte anterior menţionate [emitent, temei de drept, existența
propunerii ministrului justiției și a comunicării acesteia la Consiliul Superior al
Magistraturii -Secția pentru procurori în vederea emiterii avizului consultativ,
semnătura şi, după caz, publicarea în Monitorul Oficial al României], astfel cum s-a
arătat la paragrafele 71 și 73 ale prezentei decizii. Prin urmare, orice excepţie de
neconstituţionalitate care ar privi stabilirea raporturilor existente între cele
două autorităţi ar fi ab initio inadmisibilă în temeiul art.142 din Constituţie și
art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 teza referitoare la legătura cu soluționarea
cauzei a textului legal criticat. De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a
Curții Constituționale, o cerere în justiţie ab initio inadmisibilă determină caracterul
inadmisibil al excepţiei de neconstituţionalitate pe care aceasta se sprijină, din
moment ce nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie
în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia; aceasta deoarece, indiferent de
soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va
produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză (a se vedea Decizia nr.171 din 8
februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.242 din 7
aprilie 2011, Decizia nr.203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.324 din 14 mai 2012, Decizia nr.94 din 27 februarie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 16 aprilie 2014,
Decizia nr.320 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.555 din 13 iulie 2017, par.26, şi Decizia nr.294 din 26 aprilie 2018, nepublicată la
data pronunţării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I). Or, în
cauza de faţă, chiar dispoziţiile constituţionale ale art.142 determină
necompetența funcțională și materială a instanței de contencios administrativ,
dispoziţii care, în mod evident, nu pot forma obiect al excepţiei de
neconstituţionalitate.

77. Astfel, având în vedere raporturile constituţionale anterior relevate,
Curtea constată că situaţia litigioasă dintre cele două autorităţi publice, de rang
constituţional, poate fi soluţionată numai în cadrul competenţei prevăzute de
art.146 lit.e) din Constituţie.

78. Prin urmare, Curtea constată că relaţia dintre ministrul justiţiei și
Preşedintele României sub aspectul revocării procurorului din funcţiile de conducere,
prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, se subsumează raporturilor pure
(specifice) de drept constituţional, ceea ce înseamnă că determinarea conţinutului
competenţei celor două autorităţi publice antereferite ţine de competenţa exclusivă a
Curții Constituționale. În consecință, nefiind vorba de raporturi de drept
administrativ, soluționarea prezentei cauze nu intră în sfera contenciosului
administrativ, fără a se altera, astfel, caracterul administrativ al actului Preşedintelui.
De asemenea, având în vedere amploarea, importanța și întinderea raportului de drept
constituțional constatat, raportul de drept administrativ se reduce numai la aspectele
de legalitate referite la paragraful 73 al prezentei decizii.

79. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.e) din Constituţie şi ale art.1, 10, 34-36
din Legea nr.47/1992, să se pronunţe asupra cererii de soluţionare a conflictului
juridic de natură constituţională dintre ministrul justiției, pe de o parte, şi Preşedintele
României, pe de altă parte.

(3) Analiza pe fond a cererii formulate de prim-ministrul Guvernului

80. Cu titlu preliminar, Curtea subliniază că poziţia instituţională a
Ministerului Public, în sistemul exercitării puterii publice, şi statutul procurorului
sunt reglementate la nivel constituţional şi constituie, astfel, probleme pur interne ale
statului român. Definirea exactă a naturii şi rolului procurorului este o problemă
deosebit de complexă [Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de
la Veneţia) în Avizul nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituţiei României,
adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5-6 iulie 2002, par.59]. În acest sens,
Comisia de la Veneţia a indicat că sistemele de justiţie penală variază în Europa şi
sunt ancorate în cultura juridică diferită a acestora, fără să existe un model uniform
pentru toate statele, iar Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei permite o pluralitate de modele, inclusiv modele în care
ministerul public este parte sau în subordinea Guvernului. De asemenea, Comisia de
la Veneţia a subliniat că independenţa sau autonomia Ministerului Public nu este întratât
de categorică prin natura sa, precum cea a instanţelor judecătoreşti. Sistemele în
care Ministerul Public este în subordinea sau parte a Guvernului sunt conforme cu
standardele europene, cu condiţia existenţei unor măsuri efective de natură a garanta
independenţa sau autonomia Ministerului Public şi non-intervenţia Guvernului în
cauze concrete/ individuale [a se vedea Avizul nr.892/2017 privind Legea referitoare
la Ministerul Public din Polonia, astfel cum a fost modificată, adoptat de Comisia de
42
la Veneţia, la cea de-a 113-a sa reuniune plenară din 8-9 decembrie 2017, par.27 şi
28, Avizul comun nr.791/2014 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public
din Republica Moldova, întocmit de Comisia de la Veneţia, Direcţia drepturilor
omului din cadrul Direcţiei generale pentru drepturile omului şi statul de drept a
Consiliului Europei şi de Biroul pentru instituţii democratice şi drepturile omului din
cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), adoptat de
Comisia de la Veneţia, la cea de-a 102-a sa reuniune plenară din 20-21 martie 2015,
par.28, precum şi Raportul Comisiei de la Veneţia asupra independenţei sistemului
judiciar, Partea a II-a: Ministerul Public, adoptat la cea de-a 85-a sa sesiune plenară
din 17-18 decembrie 2010, par.7]. În consecinţă, nu există standarde internaţionale
care să impună independenţa Ministerului Public [Avizul nr.709/2012 privind
proiectele de modificare a legii referitoare la Ministerul Public, adoptat de Comisia
de la Veneţia, la cea de-a 94-a sa reuniune plenară din 8-9 martie 2013, par.20]
81. Textul constituţional incident în cauza de faţă, pe care ministrul justiţiei
îşi întemeiază argumentele de fond ale cererii sale, îl constituie art.132 alin.(1) din
Constituţie, care prevede că „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit
principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea
ministrului justiţiei”. Constituția a fost revizuită o singură dată, prin Legea de
revizuire a Constituţiei României nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003, însă textul analizat nu a suferit
nicio modificare, astfel încât, pentru a determina conţinutul acestuia, Curtea trebuie
să identifice voința constituantului originar, împreună cu motivațiile care au stat la
baza acesteia, apelând, astfel, la metoda istorică de interpretare. În măsura în care
această voință este neechivocă și nesusceptibilă de interpretări, Curtea nu se poate
îndepărta de la voința constituantului originar, în sensul că, prin mijlocirea altor
metode de interpretare, să dea o nouă/ altă interpretare textului constituţional în
discuţie, pentru că altminteri s-ar substitui legiuitorului constituant originar. Or,
43
interpretarea nu este o activitate generatoare de norme juridice, ci de explicitare a
acestora [a se vedea, cu privire la interpretarea normelor juridice, Decizia nr.619 din
11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.6 din 4
ianuarie 2017, par.30, și Decizia nr.61 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.219 din 30 martie 2017, par.36].
82. Astfel, Curtea reține că raportorul Comisiei de redactare a proiectului
Constituţiei României cu privire la Capitolul Autoritatea judecătorească, preciza, în
cadrul lucrărilor Adunării Constituante pentru adoptarea Constituţiei României: „în
cadrul Comisiei, dezbaterile au prilejuit observarea a trei soluţii în privinţa statutului
Ministerului Public: 1. Păstrarea sistemului actual al Procuraturii, de instituţie
independentă în stat, sistem pe care-l regăsim în toate fostele state socialiste şi în
Portugalia. 2. Subordonarea Ministerului Public în mod nemijlocit faţă de Guvernul
României. 3. Subordonarea acestei instituţii faţă de ministrul justiţiei. A fost aleasă
această ultimă variantă, întrucât ea răspunde tradiţiilor noastre şi corespunde practicii
internaţionale în materie” [a se vedea, Geneza Constituţiei României – Lucrările
Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, pag.567].
83. În sensul celor de mai sus, este de observat că, în proiectul de
Constituţie, statutul procurorilor era reglementat după cum urmează: „Procurorii îşi
desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului
ierarhic, sub autoritatea administrativă a ministrului justiţiei”. Comisia de redactare
a proiectului Constituţiei României a admis un amendament la acest text şi a eliminat
termenul „administrativă”, cu următoarea motivare: „pentru a se asigura
răspunderea ministrului justiţiei cu privire la întreaga activitate a Ministerului
Public este necesar ca autoritatea sa să nu fie limitată la aspectul pur
administrativ. Altminteri, reducându-se această autoritate exclusiv la aspectele
sale administrative, implicit se micşorează răspunderea ministrului faţă de
Parlament şi Guvern pentru activitatea procurorilor” [a se vedea, Geneza
44
Constituţiei României – Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial,
Bucureşti, 1998, pag.667-668]. Curtea mai reține că s-a mai formulat un amendament
în sensul că procurorii ar trebui să fie sub autoritatea procurorului general, însă
Comisia a respins, în mod expres, acest amendament cu motivarea că „Subordonarea
Ministerului Public faţă de Ministerul Justiţiei reprezintă o decizie politică a
Adunării Constituante” [a se vedea, Geneza Constituţiei României – Lucrările
Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998, pag.668]. S-a
mai propus, în privinţa tezelor Constituţiei, ca Procuratura să fie independentă sau ca
procurorii să fie sub autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii, amendamente
care au fost respinse în mod expres [a se vedea, Geneza Constituţiei României –
Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1998,
pag.595-596].
84. În privinţa jurisprudenţei Curţii Constituţionale cu referire la textul
constituțional analizat, prin Decizia nr.339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.170 din 25 iulie 1997, Curtea a statuat că, „potrivit
art.131 alin.(1) [devenit art.132 alin.(1), în urma republicării Constituției, cu
consecința renumerotării textelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.767
din 31 octombrie 2003] din Constituție, procurorii îşi desfășoară activitatea sub
autoritatea ministrului justiției, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor
procurorilor, din moment ce textul constituțional nu distinge. Pe de altă parte, art.130
alin.(2) [devenit art.131 alin.(2)] din Constituție stabilește că Ministerul Public îşi
exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii. Așa fiind,
înseamnă că legea poate concretiza formele sub care se manifestă autoritatea
ministrului justiției asupra procurorilor, inclusiv dreptul de a da dispoziție direct
procurorilor, în vederea respectării şi aplicării legii. Susținerea din sesizarea grupului
de deputați, în sensul că această autoritate ar fi numai administrativă, este contrară
textului constituțional, ca urmare a acceptării de către Adunarea Constituantă a unui
45
amendament ce viza eliminarea restricției din proiectul de Constituție, care limita
autoritatea ministrului justiției numai la aspectul administrativ”. „Faptul că
dispoziţiile referitoare la Ministerul Public sunt aşezate în Constituţie în capitolul
referitor la «Autoritatea judecătorească» nu pot duce, din punctul de vedere al
aspectului supus judecăţii, la o altă concluzie, deoarece această împrejurare nu
transformă Ministerul Public şi unităţile sale în instanţe judecătoreşti, care să
înfăptuiască, potrivit Constituţiei, justiţia. În capitolul privind «Autoritatea
judecătorească» sunt plasate şi dispoziţiile art.131 [devenit art.132] din Constituţie,
care, în alin.(1), stabilesc că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului
legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului
justiţiei. Este fără îndoială că ministrul justiţiei este reprezentant al executivului. Fără
a intra în controversele doctrinare privind natura Ministerului Public, din acest text
constituţional rezultă, fără dubiu, o legătură a instituţiei Ministerului Public cu
puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă
interesele societăţii în mod permanent şi continuu, iar Ministerul Public, potrivit
art.130 alin.(1) [devenit art.131 alin.(1)] din Constituţie, reprezintă şi el în activitatea
judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor” [Decizia nr.96 din 24 septembrie 1996, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.251 din 17 octombrie 1996]. „Este
adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituţiei, din «autoritatea
judecătorească». Totuşi el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte
atribuţii de natură jurisdicţională. În sensul prevederilor art.131 alin.(1) din
Constituţie, procurorii îşi desfăşoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiţiei»,
organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii
executive” [Decizia nr.73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.255 din 12 octombrie 1996, sau Decizia nr.259 din 24
septembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.770 din 23
octombrie 2002].

85. În continuare, Curtea a reținut că, „astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa
Curţii Constituţionale ulterioară revizuirii din 2003 a Constituţiei, Ministerul Public
este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a
administraţiei publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului
unicităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, o garanţie suplimentară a
respectării principiilor legalităţii şi imparţialităţii în desfăşurarea activităţii judiciare”
(a se vedea, în acest sens, Decizia nr.1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.8 din 5 ianuarie 2011, Decizia nr.385 din
13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.317 din 14
mai 2010, Decizia nr.307 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.579 din 4 august 2014, par.27). Totodată, Curtea a reținut că
„procurorii, […] faţă de care Constituţia stabileşte controlul ierarhic, activitatea
lor desfăşurându-se sub autoritatea ministrului justiţiei [art.132 alin.(1) din
Constituţie], nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea
judecătorească, însă, având în vedere strânsa lor legătură cu înfăptuirea actului
de justiţie, legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public să nu facă parte din
autoritatea executivă, drept care activitatea procurorilor, obiectivizată în
instrumentarea fazei de urmărire penală sau a rolului pe care îl joacă în faza
judiciară a procesului penal/civil, după caz, nu se află sub control parlamentar,
desfăşurarea activităţii acestora fiind realizată sub autoritatea ministrului
justiţiei [art.132 alin.(1) din Constituţie]” [a se vedea Decizia nr.430 din 21 iunie
2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.655 din 9 august 2017,
par.34, și Decizia nr.206 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.351 din 23 aprilie 2018, par.108]. „Ministerul Public a fost
instituit, prin art.131 şi 132 din Constituţia României, ca o magistratură
47
componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea
judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor” [Decizia nr.866 din 28 noiembrie 2006, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.5 din 4 ianuarie 2007, şi Decizia nr.924
din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din
22 noiembrie 2012, pct.7.2.2.].
86. Prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165, Curtea a statuat:
„Având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru
o procedură [în privinţa numirii procurorilor în funcţii de conducere – s.n.] în cadrul
căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are,
însă, ministrul justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în
parchete. Preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să
justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a
ales o asemenea procedură de numire [propunere de numire din partea ministrului
justiţiei, aviz al Consiliului Superior al Magistraturii şi numire prin decret
prezidenţial], menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure
propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din lege, el
a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii,
Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului
şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul
executivului bicefal”.
87. Totodată, prin Decizia nr.136 din 20 martie 2018, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.383 din 4 mai 2018, par.62, Curtea a statuat că
„autoritatea pe care ministrul justiţiei o exercită asupra procurorilor nu are
nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfăşoară în
concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public,
în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta interesele generale
48
ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţenilor”. Legiuitorul constituant a dorit crearea unui statut al procurorului care să
îi permită menţinerea unei echidistanţe faţă de activitatea puterii legiuitoare şi
executive [a se vedea, în acest sens Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.168].
88. Din cele de mai sus, Curtea constată că Ministerul Public nu face
parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, concepte
diferite în esenţa lor. Potrivit art.126 alin.(1) din Constituţie, „Justiţia se realizează
prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite
de lege”, ceea ce înseamnă că din cele trei entităţi cuprinse în autoritatea
judecătorească, respectiv în Capitolul VI al Titlului III din Constituţie, numai
instanţele judecătoreşti fac parte din puterea judecătorească. Deşi nu face parte nici
din puterea executivă sau autoritatea executivă, Ministerul Public nu are o poziţie de
independenţă instituţională faţă de aceasta, întrucât textul Constituţiei este foarte
clar, activitatea desfăşurată de procurori fiind sub autoritatea ministrului justiţiei. Mai
mult, astfel cum s-a arătat, în privinţa tezelor elaborării Constituţiei s-a respins
expressis verbis un amendament care prevedea caracterul independent al Ministerului
Public în cadrul organizării puterii publice, astfel că nu poate fi ignorată şi încălcată
voinţa constituantului originar, care nu a dorit conferirea unei astfel de poziţii
instituţionale. În consecinţă, interpretarea textului constituțional urmează, în mod
firesc, voinţa legiuitorului constituţional expres normativizată sub forma punerii
activităţii desfăşurate de procurori sub autoritatea ministrului justiţiei.
89. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pe terenul art.6
par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public,
subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc
condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă; or, independenţa faţă de
executiv este inclusă printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de „magistrat”,
49
în sensul art.5 par.3 din Convenţie [Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în cauza
Vasilescu împotriva României, par.40 şi 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003,
pronunţată în Cauza Pantea împotriva României, par.238]; mai mult, această
jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost reflectată şi în
jurisprudenţa Curţii Constituţionale [a se vedea, în acest sens, Decizia nr.629 din 8
octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.868 din 20
noiembrie 2015, par.17]. În consecinţă, procurorii nu pot invoca o poziţie de
independenţă, asemenea judecătorilor, cu privire la care art.124 alin.(3) prevede
expres că „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, din moment ce
activitatea acestora se desfăşoară sub control ierarhic şi sub autoritatea ministrului
justiţiei. În acest sens, Comisia de la Veneţia a subliniat că politica judiciară – penală
sau civilă – a unui stat este determinată, într-un context democratic, de Guvern,
emanaţie a majorităţii parlamentare. Această politică trebuie să fie executată de
agenţi ai Guvernului, şi anume de procurori, astfel încât exigenţele referitoare la
independenţa completă a judecătorilor nu sunt aplicabile în aceeaşi măsură şi
procurorilor [Avizul nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituţiei României,
adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5-6 iulie 2002, par.60 şi 61].
Totodată, Comisia de la Veneţia a reiterat că Ministerul Public nu trebuie să fie, în
mod necesar, independent, fiind de preferat ca acesta să depindă de Ministerul
justiţiei [Avizul suplimentar nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituţiei
României, adoptat la cea de-a 52-a sa reuniune plenară din 18-19 octombrie 2002,
par.23].
90. O situaţie similară se regăseşte şi în Franţa, unde, potrivit art.5 din
Ordonanţa nr.58-1270 din 22 decembrie 1958, magistraţii din cadrul parchetului sunt
plasaţi sub îndrumarea şi controlul şefilor lor ierarhici şi sub autoritatea ministrului
justiţiei, iar independenţa acestora se referă la libera exercitare a acţiunilor lor în faţa
jurisdicţiilor; de asemenea, această independenţă trebuie conciliată cu prerogativele
Guvernului şi nu poate asigura aceleaşi garanţii magistraţilor parchetului precum cele
aplicabile judecătorului de scaun [a se vedea Decizia Consiliului Constituţional
francez nr.2017-680 QPC din 8 decembrie 2017, par.9]. Mai mult, în Germania,
potrivit art.147 din Legea privind constituirea instanţelor, ministrul federal de justiţie
deţine dreptul de a superviza şi îndruma procurorul general federal şi procurorii
federali, iar membrii parchetului trebuie să se conformeze îndrumărilor oficiale date
de superiorii lor [art.146 din aceeaşi lege].

91. Curtea reţine, de asemenea, că autoritatea ministrului justiţiei nu este una
administrativă, din contră, acesta are plenitudine de competenţă sub aspectul
autorităţii asupra procurorilor. Această plenitudine este limitată doar prin dispoziţiile
constituţionale exprese, respectiv cele referitoare la numirea în funcţia de procuror şi
la aplicarea sancţiunilor disciplinare [art.134 alin.(1) şi (2) din Constituţie], acestea
fiind dispuse de Președintele României, respectiv de Consiliul Superior al
Magistraturii. Noţiunea de autoritate are o semnificaţie foarte puternică, ea fiind
definită drept putere de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare, însă, în
contextul constituţional dat, acesta se referă la o putere de decizie în privinţa
gestionării carierei procurorilor [spre exemplu, potrivit art.69 alin.(1) şi (2) din
Legea nr.304/2004, ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă
sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra
procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, de procurorul-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul justiţiei. Controlul constă în
verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc
atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi
cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu
poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile
adoptate] şi a modului de realizare a politicii penale generale a statului [a se
vedea mutatis mutandis, cu privire la atribuţiile ministrului justiţiei în raport cu
magistraţii din cadrul parchetului, atât art.69 alin.(3) din Legea nr.304/2004, potrivit
căruia ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului general al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea
îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi
combaterea eficientă a criminalităţii, cât şi Decizia Consiliului Constituţional francez
nr.2017-680 QPC din 8 decembrie 2017, par.11, potrivit căreia autoritatea
ministrului justiţiei se manifestă, în special, prin exercitarea unei puteri de a numi şi
sancţiona, ipoteze în care, pe de o parte, Preşedintele Republicii numeşte în funcţie
procurorul la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul secţiei competente a
Consiliului Superior al Magistraturii, iar, pe de altă parte, ministrul justiţiei
sancţionează procurorul cu avizul secţiei competente a Consiliului Superior al
Magistraturii. Totodată, ministrul justiţiei poate adresa magistraţilor Ministerului
Public instrucţiuni generale de politică penală, în special, cu privire la necesitatea
asigurării pe tot teritoriul Republicii egalitatea cetăţenilor în faţa legii]. În caz
contrar, dacă s-ar interpreta textul constituţional în sensul de subordonare ierarhică a
procurorilor faţă de ministrul justiţiei, s-ar ajunge la situaţia neavută în vedere de
constituantul originar şi de la care a dorit să se îndepărteze, potrivit căreia ministrul
justiţiei ar fi şeful suprem al membrilor parchetului, cărora le poate da ordine şi
instrucţiuni privitor la urmărirea crimelor şi delictelor [a se vedea, în acest sens,
art.66 din Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929, promulgată cu
Decretul nr.2710/929 şi publicată în Monitorul Oficial nr.169 din 2 august 1929].
Prin urmare, Curtea constată că textul constituţional consacră un evident element
de discontinuitate faţă de tradiţia interbelică în privinţa relaţiei dintre ministrul
justiţiei şi procurori.

92. În sensul celor de mai sus, Curtea reţine, astfel cum s-a arătat la
paragraful 87 al prezentei decizii, că activitatea judiciară pe care un procuror o
desfăşoară în concret, într-o anumită cauză penală nu are legătură cu
autoritatea ministrului justiţiei, acestea fiind două probleme distincte. De aceea,
în activitatea judiciară, „în soluţiile dispuse, procurorul este independent, în
condiţiile prevăzute de lege” [art.64 alin.(2) teza întâi din Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.827
din 2 septembrie 2005]. Comisia de la Veneţia a apreciat că aplicarea a unei politici
nu presupune în nici un caz existenţa unor ordine precise date personal procurorilor
într-un anumit dosar. Fiecare dintre aceştia îşi menţine libertatea deciziei, dar în
cadrul circularelor ministeriale care determină principalele orientări ale politicii
judiciare a statelor. Un stat nu poate avea multiple politici penale care să fie la
discreţia opiniilor sau convingerilor procurorilor, ci doar o singură politică penală. Cu
toate acestea, în aprecierea modului în care aceasta trebuie să se aplice cazurilor
individuale, fiecare procuror trebuie să fie independent [Avizul Comisiei de la
Veneţia nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituţiei României, adoptat la
cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5-6 iulie 2002, par.62]. Acesta este şi sensul
Deciziei nr.873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.433 din 28 iunie 2010, prin care Curtea a statuat că una dintre componentele
independenţei justiţiei este cea instituţională, care nu se referă exclusiv la judecători,
ci acoperă sistemul judiciar în întregime, aspect care justifică acordarea pensiilor de
serviciu şi procurorilor. În consecinţă, Curtea constată că o asemenea soluţie dă
consistenţă tendinţei – şi nu unei reguli – generale europene către un minister public
mai independent faţă de unul subordonat sau legat de executiv [a se vedea şi Avizul
comun nr.811/2015 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din
Georgia, întocmit de Comisia de la Veneţia, Consiliul Consultativ al Procurorilor
Europeni din cadrul Consiliului Europei şi de Biroul pentru instituţii democratice şi
drepturile omului din cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa
(OSCE), adoptat de Comisia de la Veneţia, la cea de-a 104-a sa reuniune plenară din
23-24 octombrie 2015, par.16].

93. De asemenea, acelaşi art.64, la alin.(1), stabileşte, în virtutea controlului
ierarhic care caracterizează activitatea procurorilor, că „Dispoziţiile procurorului
ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru
procurorii din subordine”. Astfel, rechizitoriul emis de procuror este verificat sub
aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit
de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de
un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
rechizitoriul este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de
acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet [art.328
alin.(1) teza a doua şi a treia din Codul de procedură penală]. Totodată, Curtea, cu
titlu exemplificativ, subliniază că soluţionarea plângerilor împotriva măsurilor luate
sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se
rezolvă de către prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de
pe lângă curtea de apel, de procurorul-şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art.339 din Codul de procedură penală, iar
plângerea formulată împotriva soluţiilor de neurmărire şi netrimitere în judecată se
realizează în condiţiile art.340 şi 341 din Codul de procedură penală, apelându-se,
aşadar, în final, la instanţa judecătorească, fără ca ministrul justiţiei să aibă vreo
atribuţie/ competenţă în acest sens. De asemenea, potrivit art.318 alin.(10) din Codul
de procedură penală, „Ordonanţa [procurorului – s.n.] prin care s-a dispus
renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei
de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului
de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de
procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonanţa este verificată de
procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de
către procurorul general al acestui parchet”, iar alineatul 12 al aceluiaşi text
stabileşte că „Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală,
verificată potrivit alin.(10), se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut
sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se
transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă,
judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii,
competenţa să judece cauza în primă instanţă”. Prin urmare, Curtea subliniază că
actele procurorului în situaţii individuale/ concrete ale activităţii sale judiciare
nu sunt supuse niciunui control al ministrului justiţiei, ci procurorului ierarhic
superior sau instanţei judecătorești competente, după caz, tocmai pentru că
autoritatea ministrului justiţiei nu vizează şi se delimitează de această ipoteză.

94. Puterea de decizie a ministrului justiţiei, subsumată autorităţii exercitate,
a fost eliminată, astfel cum s-a arătat, în privinţa numirii în funcţie şi a constatării și
aplicării sancţiunilor disciplinare, şi pentru a nu fi/ deveni arbitrară, poate fi supusă
condiţiilor legii în privinţa celorlalte elemente ale carierei procurorului. În privinţa
acestor din urmă situaţii, Curtea subliniază că textele Constituţiei nu elimină
autoritatea ministrului justiţiei, ci permit supunerea exercitării acesteia unor condiţii
legale. Aşadar, autoritatea ministrului justiţiei poate fi supusă, sub aspectul
revocării procurorilor din funcţii de conducere, unor condiţii legale, pentru ca
ea în sine să nu se manifeste în mod nemărginit, arbitrar, exclusiv la libera sa
apreciere.

95. În acest sens, art.54 alin.(4) raportat la art.51 alin.(2) din Legea
nr.303/2004 stabileşte cazurile de revocare. Astfel, în privinţa revocării procurorilor
din funcţia de conducere, dispoziţiile art.51 alin.(2) coroborate cu cele ale art.54
alin.(4) din Legea nr.303/2004 au reglementat trei ipoteze distincte, respectiv:
a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare pentru
numirea în funcţia de conducere;
b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind
organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi
aptitudinile manageriale;
c) în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare.

96. Prin urmare, ministrul justiţiei poate propune, numai în aceste trei
ipoteze, revocarea din funcţia de conducere a Procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a prim-adjunctului şi
adjunctului acestuia, a procurorului general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
a adjuncţilor acestuia, a procurorilor şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi
a procurorului-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism şi a adjuncţilor acestora.

97. În continuare, Curtea constată că legea instituie un anumit mecanism
procedural pentru revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la
art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, respectiv: propunerea ministrului justiţiei,
avizul consultativ al Consiliului Superior al Magistraturii şi actul Președintelui
României. În acest mecanism procedural, se pune problema dacă actul Preşedintelui
României reflectă o competenţă legată faţă de propunerea ministrului justiţiei sau, din
contră, justifică o competenţă discreţionară, bazată pe criterii de oportunitate, faţă de
propunerea formulată. Pentru a răspunde la problema ridicată, Curtea urmează să
analizeze raportul existent între art.132 alin.(1) şi art.94 lit.c) din Constituție.

98. Art.94 lit.c) din Constituţie este un text cu caracter general, de principiu,
în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii. Cu
privire la acest text, Curtea a statuat că „Preşedintele României nu îşi asumă vreo
răspundere politică, ci doar juridică în sensul legalităţii desfăşurării procedurii
care se finalizează cu decretul de numire” şi că „nu se pune problema vreunei
răspunderi politice, ci doar cea vizând legalitatea desfăşurării procedurii de numire în
funcţie”. Curtea a mai subliniat că atribuţia Preşedintelui României de a numi în
funcţii publice este prevăzută de art.94 lit.c) din Constituţie, text care prevede expres,
spre deosebire de celelalte litere ale sale, că numirea în funcţii publice se realizează
„în condiţiile prevăzute de lege” [a se vedea Decizia nr.285 din 21 mai 2014, par.68
şi 69]. Curtea reiterează cele menţionate la paragraful 65 al prezentei decizii că acest
text constituţional, chiar dacă nu prevede şi ipoteza revocării/ eliberării din funcţie, se
aplică şi în aceste ipoteze, în virtutea principiului simetriei, cu excepţia cazului în
care Constituţia prevede, în mod expres, o altă procedură. Este opţiunea exclusivă a
legiuitorului de a stabili expresia normativă concretă a acestui text constituţional,
întrucât acesta din urmă nu impune ca, în mod obligatoriu, actul de numire/ revocare/
eliberare în/ din orice funcţie publică să fie emis de Preşedintele României. Astfel, cu
excepţia condiţionărilor constituţionale exprese, legiuitorul ordinar/ organic are
competenţa exclusivă de a stabili categoriile de funcţii publice şi/ sau nivelul
funcţiilor publice [de execuţie/ conducere] cu privire la care actul de numire/
revocare/ eliberare din funcţie aparţine Preşedintelui României, caz în care acesta
atestă, în temeiul art.94 lit.c) din Constituţie, legalitatea desfăşurării procedurii de
numire/ revocare/ eliberare din funcţie.

99. În schimb, art.132 alin.(1) din Constituţie este un text cu caracter
special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii
desfăşurate de procurori. El nu indică, în mod expres, că numirea în funcţii de
conducere se realizează de ministrul justiţiei, ci faptul că în această procedură
ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018]. Astfel, în
ceea ce priveşte numirea, Curtea constată că ministrul justiţiei are o marjă largă de
apreciere, marjă a cărei exercitare poate fi limitată prin stabilirea unor condiţii legale
pe care procurorul trebuie să le întrunească pentru a fi eligibil să fie numit în funcţia
de conducere. În schimb, marja de apreciere a ministrului justiţiei nu poate fi
anihilată/ denaturată prin atribuirea unor competenţe în sarcina altor autorităţi publice
care să afecteze echilibrul şi să se reconfigureze, în mod implicit, competenţele
constituţionale ale acestora.

100. De asemenea, textul constituţional al art.132 alin.(1), astfel cum s-a
arătat, este unul cu caracter special, care stabileşte competenţa ministrului justiţiei în
privinţa activităţii procurorilor, astfel încât, în măsura în care legiuitorul organic a
optat ca actul de numire în funcţie să fie emis de Preşedinte, în temeiul prevederilor
art.94 lit.c) din Constituţie, acestuia din urmă nu i se poate recunoaşte o putere
discreţionară, ci o putere de verificare a regularităţii procedurii. Prin urmare,
chiar dacă în şedinţa publică a Curţii Constituţionale din 10 mai 2018 s-a susţinut că
autorităţile publice care au o legitimitate politică mai largă dispun şi de o competenţă
discreţionară mai mare, în schimb, autorităţile publice care au o legitimitate politică
mai mică, cele tehnice sau cele rezultate dintr-un act de numire dispun de o
competenţă discreţionară mai limitată, Curtea constată că o atare susţinere nu poate fi
acceptată, pentru că, în mod primar, Constituţia şi, în dezvoltarea acesteia, legea sunt
cele care stabilesc atribuţiile/ competenţele autorităţilor publice, legitimitatea politică
diferită a unei autorităţi publice în raport cu alta neputând justifica o încălcare a
atribuţiilor/ competențelor celeilalte autorităţi publice, prin deplasarea şi preluarea
acestora de către o altă autoritate publică aleasă prin vot. Exemplificativ, Curtea
reţine că o putere discreţionară a Preşedintelui României există în privinţa atribuţiilor
de acordare/ conferire prevăzute de art.94 lit.a), b) şi d) din Constituţie, putere care,
de asemenea, trebuie exercitată în condiţiile legii, în timp ce în privinţa literei c), care
stabileşte că numirile în funcţii publice se realizează „în condiţiile legii”,
Preşedintele României verifică doar regularitatea procedurii, neavând, aşadar, în
temeiul acestui text constituţional, nici o putere discreţionară. De aceea, atribuţia
Preşedintelui României, în cazul revocării/ eliberării din funcţie dispuse în temeiul
art.94 lit.c) din Constituţie, se subsumează numai unor condiţii de regularitate strict
stabilite de lege, şi nu unei puteri discreţionare proprii de apreciere.

101. Prin urmare, în privinţa propunerii de numire în funcţiile de conducere
prevăzute la art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, Curtea constată că ministrul
justiţiei deţine o largă marjă de apreciere, din moment ce limitările impuse de lege,
sub forma condiţiilor necesare a fi întrunite, în mod obiectiv, de către procuror pentru
a fi numit în funcţia de conducere, sunt minime [respectiv ca procurorul să aibă o
vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, să nu fi făcut parte
din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau a colaborat cu acestea, să nu aibă un
interes personal, ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi
imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege, a se vedea art.54 alin.(1) şi (2), prin
raportare la art.48 alin.(10)-(12) din Legea nr.303/2004], şi, în aceste condiţii, ca o
contrapondere, Preşedintele României îi poate opune un drept de veto limitat în
ideea unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal,
întemeiată pe dispoziţiile art.1 alin.(5) şi art.80 alin.(2) teza doua din Constituţie,
potrivit căruia „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la
buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, neputând, însă,
bloca acea procedură de numire. Aceasta reflectă existenţa unei competenţe
discreţionare minime a Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, tocmai
pentru a se respecta rolul preeminent al ministrului justiţiei asupra activităţii
procurorilor. În schimb, dacă refuzul de numire al Preşedintelui României se
întemeiază pe aspecte de legalitate, în condiţiile art.94 lit.c) din Constituţie,
procedura de numire încetează, ea trebuind a fi reluată.

102. Aceeași paradigmă constituţională se aplică şi în privinţa procedurii de
revocare, în sensul că tot ministrul justiţiei are un rol central şi în cadrul acestei
proceduri. Dacă în cazul numirii în funcţia de conducere ministrul justiţiei deţine o
marjă largă de apreciere, iar Preşedintele României una limitată, în cazul revocării,
ministrul justiţiei are o marjă de apreciere minimă, din moment ce limitările
impuse de lege sunt extrem de stricte, şi, în aceste condiţii, Preşedintele
României îi poate opune numai dreptul său de a verifica legalitatea propunerii,
putând-o refuza doar în cazul în care propunerea nu respectă condiţiile legii, caz
în care procedura încetează. Desigur, niciun text constituţional nu se opune ca între
cele două autorităţi publice să existe consultări în temeiul art.1 alin.(5) şi art.80
alin.(2) teza a doua din Constituţie, însă, având în vedere că întreaga procedură se
desfăşoară în condiţiile în care competenţa discreţionară/ marja de apreciere a
ministrului justiţiei – ministru care joacă un rol central în cadrul procedurii –
este minimă, competenţa discreţionară/ marja de apreciere a Preşedintelui nu
poate fi recunoscută în niciun fel. Prin urmare, Preşedintele României are doar
o competenţă legată în cadrul acestei proceduri, limitată la verificarea
condiţiilor de legalitate a procedurii.
103. În caz contrar, şi anume în situaţia în care unei competenţe discreționare
minime, aparţinând chiar autorităţii publice care joacă un rol central în cadrul
procedurii de revocare din funcţia de conducere a procurorilor, i s-ar opune o
competenţă discreţionară largă/ minimă a unei alte autorităţi publice, bazată pe ideea
de conlucrare şi consultare permanentă, ar însemna o alterare a autorităţii ministrului
justiţiei şi o modificare, pe cale legală, a unei prevederi constituţionale exprese, în
sensul că, în realitate, procurorii şi-ar desfăşura activitatea sub autoritatea
Preşedintelui României. De altfel, Curtea reţine că nu se poate susţine teza potrivit
căreia două autorităţi publice în cadrul aceleiaşi proceduri în care sunt implicate
dispun de competenţe identice. În realitate, fiecare dintre aceste autorităţi dispun de
competenţe proprii şi diferite, ceea ce înseamnă că în niciun caz două autorităţi
constituţionale nu pot exercita în cadrul aceleiaşi proceduri aceeaşi atribuţie/
competenţă decizională.

104. Aplicând raţionamentul din Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165,
şi la ipoteza revocării, Curtea constată că art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004,
potrivit căruia „Revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la
alin.(1) [şi anume Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al
Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii-şefi de secţie ai
acestor parchete, precum şi procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor
de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora – s.n.] se face de către
Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei care se poate sesiza din
oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general
al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii,
pentru motivele prevăzute la art.51 alin.(2) care se aplică în mod corespunzător”, nu
poate altera art.132 alin.(1) din Constituţie, în sensul de a schimba, chiar şi în mod
implicit, autoritatea publică sub autoritatea căreia procurorii îşi desfăşoară activitatea,
ipoteză în care textul în cauză ar fi neconstituţional. Or, norma juridică se bucură de
prezumţia de constituţionalitate, ceea ce înseamnă că nicio autoritate publică nu poate
aduce o interpretare care să plaseze norma juridică sau o parte a conţinutului său
normativ în afara Constituţiei. Drept pentru care, ori de câte ori există o posibilitate
de a o interpreta într-un mod constituţional, instanţa constituţională este datoare să
dea precădere unei interpretări conforme cu Constituţia [a se vedea, în acest sens,
Decizia nr.223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.256 din 18 aprilie 2012, Decizia nr.163 din 12 martie 2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 4 aprilie 2013, pct.6, sau Decizia
nr.448 din 29 octombrie 2013 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
61
nr.5 din 7 ianuarie 2014]. Prin urmare, neexistând un conflict ce se naşte între
dispoziţii de reglementare primară şi Constituţie, ci de o interpretare conformă a
textului legal incident cu Constituţia, nu se poate susţine că, în realitate, prezenta
cerere s-ar subsuma constatării neconstituţionalităţii art.54 alin.(4) din Legea
nr.303/2004, caz în care soluţionarea acesteia ar fi trebuit să formeze obiectul unei
alte atribuţiuni a Curţii Constituţionale, şi anume, având în vedere distincţia de la
paragraful 76 al prezentei decizii, celei prevăzute de art.146 lit.d) teza a doua din
Constituţie, respectiv obiectul controlului de constituţionalitate în care este verificată
compatibilitatea normelor de reglementare primară cu Constituţia [a se vedea mutatis
mutandis Decizia nr.259 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.334 din 15 mai 2015, par.50, Decizia nr.231 din 9 mai 2013,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.347 din 12 iunie 2013, sau
Decizia nr.63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.145 din 27 februarie 2017, par.97]. Prin urmare, Curtea constată că sintagma
„revocarea […] se face”, din cuprinsul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, are un
înţeles clar, univoc şi imperativ, şi nu acordă Preşedintelui României opţiunea de a
revoca, ceea ce indică faptul că Preşedintele României nu are o putere discreţionară
cu privire la propunerea de revocare înaintată de ministrul justiţiei.

105. Astfel, şi în această ipoteză, solemnitatea actului, dezbaterea publică şi
transparenţa actului de revocare au impus o atare soluţie legislativă perfect
constituţională. Propunerea ministrului justiţiei de revocare trebuie transmisă
Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori, unde atât procurorul
faţă de care se solicită revocarea din funcţia de conducere, cât şi ministrul justiţiei îşi
pot expune argumentele de fond cu privire la aspectele imputate, fiecare putându-şi
apăra/ reconsidera/ nuanţa punctul său de vedere. Consiliul Superior al Magistraturii
– Secţia pentru procurori emite un aviz consultativ, care este un reper pentru
ministrul justiţiei în decizia sa de a-şi susţine în continuare propunerea de revocare.
Dacă îşi susţine propunerea de revocare, ministrul justiţiei o transmite Preşedintelui
României; de asemenea, Preşedintelui României i se va comunica şi avizul
consultativ al Consiliul Superior al Magistraturii.

106. Toate aceste aspecte, de ordin legal, nu pot denatura autoritatea
constituţională a ministrului justiţiei. Rezultă că Preşedintele României nu îşi poate
exercita competenţele legale într-un sens care să afecteze textul constituţional. De
aceea, competenţa sa este de control al legalităţii măsurii, şi anume a propunerii de
revocare, neputând invoca aspecte de oportunitate sau să realizeze el însuşi o evaluare
a activităţii procurorului-şef/ general, astfel cum s-a întâmplat în cazul de speţă. Prin
urmare, competenţa decizională a Preşedintelui României se limitează la
condiţiile de legalitate a propunerii de revocare înaintate.

107. Nu se poate aplica teza din art.77 din Constituţie în sensul că
Preşedintele ar putea refuza o singură dată propunerea de revocare, acest
principiu general recunoscut şi aplicat extensiv de Curtea Constituţională prin
Decizia nr.98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.140 din 22 februarie 2008, putând viza numai situaţia numirilor în
funcţie. De altfel, prin decizia menţionată, Curtea a stabilit că, „în ceea ce priveşte
numărul de cazuri în care Preşedintele României poate cere primului-ministru să facă
altă nominalizare pentru funcţia de ministru vacantă, […], pentru preîntâmpinarea
apariţiei unui blocaj instituţional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a
prevăzut la art.77 alin.(2) din Legea fundamentală dreptul Preşedintelui de a cere
Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată. Curtea
apreciază că această soluţie are valoare constituţională de principiu în soluţionarea
conflictelor juridice între două sau mai multe autorităţi publice care au atribuţii
conjuncte în adoptarea unei măsuri prevăzute de Legea fundamentală şi că acest
principiu este de aplicaţiune generală în cazuri similare”. Or, ipoteza analizată nu se
încadrează în coordonatele deciziei antereferite.

108. De asemenea, Curtea subliniază faptul că Decizia Curţii Constituţionale
nr.375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.591
din 8 iulie 2005, nu a abordat, astfel cum se acreditează în punctul de vedere al
Preşedintelui României, problema dreptului de apreciere al acestuia în materia
revocării procurorilor din funcţiile de conducere, ci a analizat raportul existent între
art.125 alin.(1) şi (2), art.134 alin.(1) şi art.94 lit.c) din Constituţie, respectiv numirea
în funcţie sau în funcţiile de conducere, astfel încât decizia antereferită nu este
aplicabilă în cauza de faţă. Se reţine că, prin redarea punctului de vedere al
Guvernului în corpul Deciziei nr.375 din 6 iulie 2005, solicitat şi comunicat conform
art.16 alin.(2) şi art.17 din Legea nr.47/1992, Curtea şi-a respectat şi a dat expresie
unei obligaţii legale şi, pe cale de consecinţă, nu se poate susţine că instanţa
constituţională şi-ar fi însuşit punctul de vedere al Guvernului, acesta neputând avea
caracter general obligatoriu asemenea considerentelor şi soluţiei rezultate din decizia
Curţii Constituţionale.

109. Colaborarea loială între autorităţi înseamnă un dialog permanent între
acestea, Preşedintelui fiindu-i permis să iniţieze discuţii, să încerce să îl convingă pe
ministrul justiţiei să îşi retragă propunerea de revocare, să renunțe la anumite motive
de revocare, menţinându-le pe celelalte, dar nu îi este permis să o infirme decât
strict pe motive de legalitate.

110. Raportat la cauza de faţă, Curtea observă că, în răspunsul său,
Preşedintele a considerat că argumentele ministrului justiţiei „nu sunt de natură
să creeze convingerea cu privire la oportunitatea măsurii propuse”, ceea ce
înseamnă că acesta a realizat o analiză a argumentelor ministrului justiţiei şi,
printr-un act decizional propriu, a determinat soluţia pe care a considerat-o mai
adecvată. Or, o competenţă de verificare a legalităţii propunerii de revocare nu
echivalează cu şi nu are drept scop analizarea evaluării realizate de ministrul
justiţiei în considerarea art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004, astfel cum a
procedat Preşedintele României.
111. Ministrul justiţiei realizează această evaluare în conformitate cu art.51
alin.(3)-(6) din Legea nr.303/2004, potrivit căruia „(3) La verificarea organizării
eficiente a activităţii vor fi avute în vedere, în principal, următoarele criterii:
folosirea adecvată a resurselor umane şi materiale, evaluarea necesităţilor,
gestionarea situaţiilor de criză, raportul resurse investite – rezultate obţinute,
gestionarea informaţiilor, organizarea pregătirii şi perfecţionării profesionale şi
repartizarea sarcinilor în cadrul instanţelor sau parchetelor.
(4) La verificarea comportamentului şi comunicării vor fi avute în vedere, în
principal, comportamentul şi comunicarea cu judecătorii, procurorii, personalul
auxiliar, justiţiabilii, persoanele implicate în actul de justiţie, alte instituţii, massmedia,
asigurarea accesului la informaţiile de interes public din cadrul instanţei sau
parchetului şi transparenţa actului de conducere.
(5) La verificarea asumării responsabilităţii vor fi avute în vedere, în principal,
îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege şi regulamente, implementarea strategiilor
naţionale şi secvenţiale în domeniul justiţiei şi respectarea principiului distribuirii
aleatorii sau, după caz, al repartizării pe criterii obiective a cauzelor.
(6) La verificarea aptitudinilor manageriale vor fi avute în vedere, în principal,
capacitatea de organizare, capacitatea rapidă de decizie, rezistenţa la stres,
autoperfecţionarea, capacitatea de analiză, sinteză, previziune, strategie şi
planificare pe termen scurt, mediu şi lung, iniţiativă şi capacitatea de adaptare
rapidă”.

112. Textul legal antereferit normează o anumită metodologie a
evaluării. Conformarea la şi respectarea acestei metodologii îi incumbă, în
exclusivitate, iniţiatorului măsurii. Președintele nu este îndrituit să realizeze o
analiză decizională asupra modului în care este motivată propunerea. În schimb,
acesta poate deschide un dialog cu ministrul justiţiei cu privire la aceste aspecte.

113. Nu este nici rolul Preşedintelui României şi nici cel al Curţii
Constituţionale de a efectua un control al acestei evaluări pentru că, într-un
atare caz, ar denatura rolul ministrului justiţiei şi s-ar transforma în autorităţi
de control al modului în care ministrul justiţiei înţelege să îşi exercite
competenţa constituţională discreţionară minimală ce se reflectă în evaluarea
realizată. Or, Curtea constată că Preşedintele României a realizat în cazul dat o
„evaluare a evaluării” ministrului justiţiei, cu alte cuvinte a temeiniciei
motivelor cuprinse în propunerea de revocare, plasându-se deasupra autorităţii
ministrului justiţiei, ceea ce încalcă art.132 alin.(2) din Constituţie. În acest sens,
Curtea reţine următoarele pasaje folosite în răspunsul Preşedintelui României: „în
analiza prezentată în Raport au fost dezvoltate ca motive distincte de revocare aspecte
care, în fapt, se subsumează aceluiaşi motiv principal, au fost avute în vedere
concluzii din rapoarte ale Inspecţiei Judiciare sau din hotărâri ale Consiliului Superior
al Magistraturii prin care se reţin împrejurări diferite de cele prezentate, au fost
valorificate considerente din decizii ale Curţii Constituţionale care nu susţin
concluziile documentului ori au fost indicate date statistice ce exced perioadei de
referinţă a evaluării”; sau „argumentele [Raportului – s.n.] prezentate sunt fie
improprii, fie nu sunt relevante pentru tipul de evaluare avut în vedere de art.51
alin.(2) lit.b) coroborat cu art.51 alin.(3)-(6) din Legea nr.303/2004”.

114. Curtea reţine că, potrivit art.109 alin.(1) din Constituţie, „Guvernul
răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare
membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia”, iar potrivit art.35 alin.(3) din Legea
nr.90/2001, „Miniştrii răspund de întreaga activitate a ministerului în faţa
Guvernului, precum şi, în calitate de membri ai Guvernului, în faţa Parlamentului”.
Or, prin locul şi rolul său, derivate din alegerea directă de către popor – ceea ce îi
conferă un grad echivalent de legitimitate cu Parlamentul, de asemenea ales direct-,
Preşedintele României nu poate fi participant la o dezbatere parlamentară, deoarece
aceasta ar însemna să îşi angajeze răspunderea politică, ceea ce este contrar poziţiei
sale constituţionale, situându-l într-o poziţie similară cu aceea a Guvernului, care,
potrivit art.109 alin.(1) din Constituţie, răspunde politic în faţa Parlamentului.
Aşadar, rezultă că Preşedintele României nu răspunde politic în faţa Parlamentului
[Decizia nr.87 din 30 septembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.292 din 14 octombrie 1994, sau Decizia nr.285 din 21 mai 2014, par.54].
Prin urmare, argumentele cuprinse în propunerea de revocare a procurorului din
funcţia de conducere, prevăzută de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004,
precum şi temeinicia acestora se subsumează competenţei discreţionare a
ministrului justiţiei, şi nu a Preşedintelui României, generând, astfel, o răspundere
politică, în primul rând, a ministrului justiţiei şi, în al doilea rând, a Guvernului în
faţa Parlamentului, putând deveni incidente chiar dispoziţiile art.113 şi art.114 din
Constituţie, referitoare la votarea unei moţiuni simple sau de cenzură, după caz.

115. De asemenea, Curtea constată că Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori, care are valoare consultativă, poate
cuprinde consideraţii privind atât temeinicia, cât şi legalitatea propunerii. Or, atât
timp cât competenţa Preşedintelui României valorifică numai controlul legalităţii
procedurii de revocare, acesta nu poate invoca drept motiv de refuz a propunerii
ministrului justiţiei faptul că Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru
procurori a constatat că „aspectele sesizate de ministrul justiţiei nu denotă deficienţe
în exercitarea atribuţiilor manageriale de către procurorul-şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie” sau că „în Raportul ministrului justiţiei sunt enumerate generic
componentele manageriale, fără o individualizare concretă a resurselor nelegal
folosite, a deficienţelor comportamentale, a atribuțiunilor legale neîndeplinite sau a
aptitudinilor manageriale inexistente sau manifestate defectuos”. Astfel cum s-a
arătat, Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori este
un reper consultativ pentru ministrul justiţiei atât în privinţa legalităţii, cât şi a
temeiniciei propunerii, însă, Preşedintele României, dată fiind competenţa sa, o
poate valorifica, tot cu valoare consultativă, numai pe aspecte de legalitate a
procedurii.

116. Celelalte critici ale Preşedintelui României vizează modul de redactare a
documentului, în sensul că acesta este intitulat „Raport privind activitatea
managerială de la Direcţia Naţională Anticorupţie”, că în corpul său sunt abordate
numai aspecte ce ţin de activitatea procurorului-şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, şi nu cu privire la activitatea altor procurori cu funcţii de conducere din
Direcţia Naţională Anticorupţie, că autorul raportului califică actul în cauză ca fiind o
„luare de poziţie” sau că autorul documentului îşi prezintă anumite aspecte din
cariera sa profesională chiar în cuprinsul Raportului. Or, toate aceste critici nu ţin de
legalitatea desfăşurării procesului de revocare. Textul legal impune realizarea unei
evaluări a exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea
eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile
manageriale, fără a stabili titlul pe care documentul trebuie să îl poarte. Atât timp cât
documentul este întocmit, astfel cum reţine până la urmă şi Preşedintele României,
pentru a susţine propunerea de revocare a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie, în sensul art.54 alin.(4) coroborat cu art.51 alin.(2) lit.b) din Legea
nr.303/2004, înseamnă că sunt îndeplinite cerinţele de legalitate a propunerii de
revocare. De asemenea, având în vedere că a fost solicitat şi obţinut avizul – negativ
– al Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori, sub forma
Hotărârii nr.52/2018, Preşedintele României ar fi trebuit să se pronunţe strict asupra
regularităţii procedurii de revocare. Practic, actul trebuie să consfinţească regularitatea sau lipsa de regularitate a procedurii, şi nu oportunitatea sau lipsa de
oportunitate a acesteia.

117. Se mai reţine că, având în vedere competenţa discreţionară redusă a
ministrului justiţiei în procedura de revocare a procurorilor din funcţiile de conducere
prevăzute la art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, propunerea de revocare trebuie şi,
în consecinţă, a fost fundamentată pe argumente juridice, şi nu de oportunitate.
Antitetic, Preşedintele României a dat mai multă consistenţă argumentelor de
oportunitate, rezultate din percepţia proprie, şi valorizate ca fiind mai adecvate
situaţiei date, sens în care a realizat o comparaţie între cele constatate, pe de o parte,
de instituţiile interne abilitate legal şi de cele de la nivel european sau internaţional,
iar, pe de altă parte, de ministrul justiţiei [a se vedea, exemplificativ, pag.1 par.4 al
adresei Preşedintelui României înregistrate sub nr.CP1/616/17.04.2018]. Astfel,
Preşedintele României, în mod deschis, şi-a arogat o putere discreţionară proprie,
inexistentă potrivit Constituţiei, care a anihilat, pe cale de consecinţă, competenţa
discreţionară minimală a ministrului justiţiei, ceea ce reprezintă eo ipso o încălcare a
prevederilor art.132 alin.(1) din Constituţie.

118. Prin urmare, analizând textele constituţionale şi legale subsumate
acestora, Curtea constată că procedura de revocare iniţiată de ministrul justiţiei, în
condiţiile în care Preşedintele României nu a avut nici o obiecţie cu privire la
regularitatea acesteia, îndeplineşte criteriile de legalitate, astfel încât Preşedintele
României ar fi trebuit să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Refuzând emiterea acestuia, Curtea urmează a
aprecia dacă Preşedintele României a creat un blocaj în privinţa exercitării autorităţii
ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor. Se poate susţine, în acest sens, că,
arogându-şi un rol contra legem, Preşedintele României a împiedicat realizarea unei
competenţe constituţionale proprii a ministrului justiţiei, blocând-o, fără ca textul
Constituţiei să îi acorde o asemenea competenţă. Prin urmare, conduita Preşedintelui
României de a nu-şi exercita competenţele potrivit Constituţiei a determinat
imposibilitatea ministrului justiţiei să îşi exercite competenţele constituţionale
conferite de art.132 alin.(1) din Constituţie. A rezultat, astfel, un blocaj instituţional
între cele două autorităţi, care a împiedicat valorizarea şi finalizarea propunerii
ministrului justiţiei de revocare potrivit art.132 alin.(1) din Constituţie, în sensul ca
aceasta să producă efecte depline în conformitate cu textul constituţional antereferit.
În consecinţă, propunerea ministrului justiţiei de revocare a produs numai efecte
procedurale, respectiv a fost iniţiată, avizată de către Consiliul Superior al
Magistraturii şi transmisă Preşedintelui României, fiindu-i refuzate, însă, efectele
substanţiale care rezidă tocmai în textul art.132 alin.(1) din Constituţie. Or,
autoritatea ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor impune efecte
constituţionale similare în privinţa actului emis în legătură cu cariera procurorului,
aspect refuzat, însă, de Preşedintele României, care a ales să nu dea cursul
constituţional firesc propunerii ministrului justiţiei, blocând-o şi creând, astfel, o
situaţie evidentă de blocaj instituţional între cele două autorităţi. Astfel, se constată
împiedicarea ministrului justiţiei de a-şi îndeplini rolul constituţional în legătură cu
revocarea procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

119. În consecinţă, din analiza adresei Preşedintelui României prin care a
refuzat să dea curs propunerii de revocare din funcţia de procuror-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, a doamnei Laura Codruţa Kövesi, Curtea reţine că
Preşedintele României a constatat regularitatea şi legalitatea procedurii de
revocare, singurele obiecţii ale acestuia vizând oportunitatea măsurii. În acest
context, Curtea constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între
ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României
de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

120. Odată constatat un conflict juridic de natură constituţională, Curtea
Constituţională, în virtutea dispoziţiilor art.142 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora
„este garantul supremaţiei Constituţiei”, are obligaţia să soluţioneze conflictul,
arătând conduita în acord cu prevederile constituţionale la care autorităţile publice
trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art.1 alin.(3),
(4) şi (5) din Constituţie, în conformitate cu care România este stat de drept,
organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească, stat în care respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi
a legilor este obligatorie, iar colaborarea între autorităţile/instituţiile statului se
fundamentează pe principiul colaborării loiale şi al respectului reciproc [Decizia
nr.460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, par.49, Decizia
nr.68 din 27 februarie 2017, par.123, sau Decizia nr.611 din 3 octombrie 2017,
par.139]. Una dintre condiţiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român
o constituie buna funcţionare a autorităţilor publice, cu respectarea principiilor
separaţiei şi echilibrului puterilor, fără blocaje instituţionale [Decizia nr.460 din 13
noiembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, par.49, sau Decizia nr.68 din 27
februarie 2017, par.123]. De asemenea, textul art.146 lit.e) din Constituţie nu conferă
Curţii Constituţionale atribuţia de a constata doar existenţa conflictelor juridice de
natură constituţională, ci pe aceea de a soluţiona aceste conflicte. Prin urmare, în
exercitarea atribuţiei sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, şi anume analiza
existenţei conflictului juridic de natură constituţională şi, în măsura unui răspuns
afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autorităţile publice implicate în
conflict.

121. Astfel, indiferent de autoritatea care a generat conflictul juridic de natură
constituţională, aceasta are obligaţia, în coordonatele statului de drept, să respecte şi
să se conformeze celor constatate prin decizia Curţii Constituţionale. Raportat la
cauza de faţă, Curtea constată că, din adresa Preşedintelui României prin care a
refuzat să dea curs propunerii de revocare din funcţia de procuror-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie a doamnei Laura Codruţa Kövesi, rezultă, în mod indubitabil,
îndeplinirea condiţiilor referitoare la regularitatea şi legalitatea procedurii, sens în
care este şi aprecierea Curţii Constituţionale. Prin urmare, Președintele României
urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

122. Curtea reiterează faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele
jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai
dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta [a se vedea, în acest
sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 17 ianuarie 1995, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.414
din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4
mai 2010, sau Decizia nr.392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.504 din 30 iunie 2017, par.52]. De asemenea, potrivit art.147
alin.(4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul
Oficial al României şi, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere
numai pentru viitor.
123. Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art.146 lit.e) din
Constituţie, precum şi prevederile art.11 alin.(1) lit.A.e), ale art.34 şi 35 din Legea
nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
1. Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între
Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui
României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al
Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.
2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a
procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României, prim-ministrului şi ministrului
justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunţată în şedinţa din 30 mai 2018.

OPINIE CONCURENTĂ

1.În procedura de numire a procurorilor în funcţii de conducere şi de revocare a
acestora din funcţiile respective, este necesară o colaborarea loială între Consiliul
Superior al Magistraturii(CSM) – secţia de procurori şi ministrul justiţiei.
Astfel, pe de o parte, trebuie avute în vedere atribuţiile constituţionale ale
CSM, de garant al independenţei justiţiei (art.133 alin.(1) şi art.134 alin.(4) din
Constituţie) şi competenţele sale privind cariera procurorilor (prevederile
constituţionale cuprinse în art.133 alin.(2) pct.a) şi cele legale – cum sunt, spre
exemplu, cele cuprinse în art.51 al Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, republicată).
Pe de altă parte, trebuie reţinute rolul şi atribuţiunile unice, distincte, ale
ministrului justiţiei, ca membru al Guvernului, în arhitectura constituţională, şi
anume consacrarea autorităţii sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii
procurorilor (art.132 alin.(1) din Constituţie), cât şi consacrarea distinctă a
calităţii sale de membru al CSM (art.133 pct.2 lit.c), prin care trebuie să îşi poată
valorifica şi atribuţiile prevăzute de la art.132 alin.(1). Prin urmare, ministrul justiţiei
are un statut distinct, ca membru al CSM, de care secţia de procurori a CSM trebuie
să ţină seama, astfel încât ministrul să îşi poată exercita prerogativele constituţionale
privind autoritatea sa asupra activităţii procurorilor (care, în acest caz, s-a concretizat
în cererea de revocare din funcţie, formulată în temeiul art.132 din Constituţie şi al
art.54 alin.(4) raportat la art.51 alin.(2) lit.b) şi alin.(3) din Legea nr.303/2004).

2. Principiul colaborării loiale între CSM – secţia de procurori şi ministrul
justiţiei trebuie să se reflecte în adoptarea împreună a unor criterii clare de evaluare a
activităţii procurorului, pe care se fundamentează cererea de revocare, evitând
arbitrariul. Ca urmare, esenţa conflictului juridic de natură constituţională şi-a
avut originea în aceste aspecte şi a premers conduitei funcţionale a Preşedintelui
României, determinând ulterior opţiunea acestuia. Practic, conflictul a fost
generat de disfuncţiile preexistente în cadrul raporturilor dintre CSM – secţia de
procurori şi ministrul justiţiei.

3.Necesitatea concordanţei, în aspectele esenţiale, a opiniilor exprimate de cele
două entităţi implicate – ministrul justiţiei şi secţia de procurori a CSM – privind
criteriile de revocare din funcţie a procurorilor, poate preveni un eventual caracter
discreţionar ori nelegal al propunerii de revocare înaintate de ministru. Pe de altă
parte, ignorarea ca atare, de către CSM – secţia de procurori, a propunerilor şi
obiecţiunilor pe care ministrul justiţiei este îndrituit să le formuleze, poate genera o
evaluare ad hoc, fundamentată mai ales pe „jocul majorităţii” voturilor exprimate.

4. Principiul simetriei în ce priveşte procedura numirii în funcţie de conducere,
în raport cu cea a revocării, are un caracter relativ, prin consecinţele pe care le
comportă şi, de aceea, el nu se aplică automat. Astfel, în timp ce promovarea în
funcţia de conducere reprezintă o vocaţie profesională, care potenţează cariera
magistratului şi îi conferă noi valenţe, revocarea din funcţia de conducere are un
veritabil caracter sancţionator. Datorită consecinţelor severe, de o importanţă aparte,
pe care revocarea din funcţie le are faţă de cariera magistratului respectiv, şi chiar în
raport cu parametrii optimi de funcţionare a instituţiei pe care o conduce, cel puţin
temporar (generate de vacantarea postului, necesitatea desemnării unei conduceri
interimare până la o nouă numire în funcţia respectivă, care, oricum, trebuie să
parcurgă toate etapele prevăzute de lege etc.), revocarea din funcţie a magistratului
trebuie să aibă la bază o abordare justificată – rezultat al colaborării loiale,
instituţionale, între ministrul justiţiei şi secţia de procurori a CSM.
În mod special trebuie să se ţină seama de aspectele mai-sus precizate, în cazul
în care propunerea de revocare din funcţie se face la sesizarea din oficiu a ministrului
justiţiei [potrivit art.54 alin.(4) al Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, republicată], pentru a nu afecta atribuţiile ministrului în materie, precum
şi rolul său constituţional şi legal, de a iniţia o astfel de procedură, dar având în
vedere şi rolul secţiei de procurori a CSM în gestiunea carierei magistraţilor, precum
şi principiul legalităţii şi cel al imparţialităţii, care trebuie să guverneze activitatea
procurorilor, potrivit art.132, alin.(1) din Constituţie.
Divergenţa între CSM – secţia de procurori şi ministrul justiţiei a condus,
în acest caz, la transmiterea către Preşedinte a premiselor unui conflict care
urma să fie soluţionat de către acesta, prin verificarea respectării regularităţii
condiţiilor legale ale propunerii de revocare şi, în consecinţă, prin emiterea unui
act juridic.

5.Autoritatea ministrului justiţiei cu privire la desfăşurarea activităţii
procurorilor trebuie înţeleasă în sensul că implică anumite responsabilităţi
constituţionale ale acestuia, în temeiul prevederilor art.132 alin.(1) din
Constituţie. În acest sens este şi Decizia CCR nr.375/20051
, care a consfinţit
modificările operate în anul 2005 la Legea nr.303/2004, în sensul reintroducerii
atribuţiilor ministrului justiţiei de a formula propunerile de numire, respectiv revocare
din funcţie a procurorilor, arătând că ele sunt constituţionale, şi subliniind că „nu
există niciun text constituţional care să reglementeze numirea în funcţiile de
conducere din parchete, ceea ce înseamnă că aceasta se face în condiţiile
reglementate de lege” (implicit, şi revocarea, n.n.).
Curtea a subliniat, cu acel prilej, că „potrivit art.132 alin.(1) din Constituţie,
procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi
al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. De aceea, ministrul justiţiei
răspunde pentru eficienţa parchetelor. În aceste condiţii, ministrul justiţiei trebuie să
vegheze la conducerea parchetelor pe baza principiului responsabilităţii şi al
eficienţei”.
Astfel, Curtea a consacrat o responsabilitate a ministrului justiţiei în ce
priveşte eficienţa parchetelor, ceea ce presupune, în mod evident, o atitudine
activă a acestuia în evaluarea managerială a şefilor parchetelor. Pe de altă parte,
în sensul celor anterior precizate, Decizia CCR nr.375/2005 reţine fără echivoc
în ce constă esenţa independenţei procurorilor: „Ministrul justiţiei nu controlează
în niciun caz soluţiile procurorilor, aceştia fiind independenţi”.
În consecinţă, exercitarea atribuţiilor legale în materie, ale ministrului
justiţiei şi, respectiv, ale secţiei de procurori a CSM, trebuie să se desfăşoare în
condiţiile unui echilibru stabil, pe care îl pretinde principiul colaborării loiale
între autorităţile publice – factor esenţial în asigurarea unităţii sistemice etatice,
în condiţiile respectării principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut
1 Decizia nr.375 din 6 iulie 2005 referitoare la sesizările de neconstituţionalitate a Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,
precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M.Of.nr.591 din 08.07.2005, pct.2, lit.e)

de art.1, alin.(4) al Constituţiei României. În acest mod, ar urma să fie evitată
deplasarea conflictului juridic de natură constituţională, de la nivelul unde a apărut şi
unde trebuia soluţionat, la nivelul superior, al decidentului final.
Judecători,
dr.Marian Enache dr.Simona-Maya Teodoroiu

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția pronunțată cu majoritate de voturi de Curtea
Constituțională, considerăm că instanța de contencios constituțional ar fi trebuit
să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură constituțională
între Ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte,
în principal, și între Guvernul României și Președintele României, în subsidiar,
generat – așa cum au susținut autorii sesizării – de refuzul Președintelui
României de a da curs propunerii de revocare din funcție a Procurorului-șef al
Direcției Naționale Anticorupție, deoarece:
– Ministrul Justiției nu reprezintă o autoritate publică constituțională în
sensul articolului 146 lit.e) din Constituția României și deci nu poate fi parte
într-un conflict juridic de natură constituțională;
– Guvernul României, deși poate avea calitatea de parte într-un conflict
juridic de natură constituțională, reprezentând o autoritate publică
constituțională, în sensul art.146 lit.e) din Legea fundamentală, nu are însă nici o
competență, nici o atribuție – nici de rang constituțional și nici de rang legal – în
ceea ce privește cariera magistraților, astfel că nu se poate constata că
Președintele României și-ar fi arogat, competențe care potrivit Constituției să
aparțină Guvernului sub acest aspect, deci nu se poate pune în discuție existența
unui conflict juridic de natură constituțională între aceste două autorități
publice;
– în cadrul procedurii de revocare a Procurorului-șef al Direcției Naționale
Anticorupție (DNA), Președintele României a pronunțat o hotărâre, în sensul
nerevocării din funcție a acestuia, încheind, finalizând practic procedura
declanșată de Ministrul Justiției, astfel că nu poate fi pusă în discuție problema
creării de către Președinele statului a unui blocaj instituțional;
– nu s-a putut stabili o depășire din partea Președintelui României a
limitelor de competență pe care legea i le conferă în procedura de revocare a
Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța
Kovesi;
-nu s-a putut stabili o imixtiune a Președintelui României în competențele
celorlalte instituții implicate în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA,
respectiv în competențele Ministrului Justiției și ale Consiliului Superior al
Magistraturii;
– nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între
autorități din partea Președintelui României.

1. Motivarea autorului sesizării
La data de 23 aprilie 2018 Primul Ministru al României, doamna Vasilica
Viorica Dăncilă, a sesizat Curtea Constituțională cu o cerere de soluționare a unui
conflict juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției pe de o parte, și
Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul României și
Președintele României, în subsidiar, conflict determinat de refuzul Președintelui
României, domnul Klaus Werner Johannis, de a da curs propunerii de revocare din

funcție a Procuroului șef al DNA, doamna Laura Codruța Kovesi, propunere
formulată de Ministrul Justiției, domnul Tudorel Toader.
Prin această cerere s-a solicitat Curţii Constituţionale pronunţarea unei decizii
prin care instanţa de contencios constituţional:
” 1. să constate existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între
Ministrul Justiţiei, respectiv, Guvernul României, pe de o parte, şi Preşedintele
României, pe de altă parte;
2. să constate faptul că respectivul conflict a fost generat de refuzul
Preşedintelui de a da curs solicitării Ministrului Justiţiei de revocare din funcţie a
procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie;
3. să soluţioneze conflictul juridic de natură constituţională, statuând
conduita de urmat, în sensul că Preşedintele României are obligaţia să emită
decretul de revocare din funcţie a procurorului şef DNA, doamna Laura Codruța
Kovesi.”
2. Noțiunea de conflict juridic de natură constituțională. Cadrul legal
Potrivit dispozițiilor articolului 146 lit.e) din Constituția României, Curtea
Constituțională soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre
autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții
celor două Camere, a Primului ministru sau a Președintelui Consiliului Superior al
Magistraturii.
Concretizarea legislativă a acestei prevederi constituționale o regăsim în
dispozițiile art.34 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții
Constituționale, conform cărora:
(1) Curtea Constituțională soluționează conflictele juridice de natură
constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a
unuia dintre președinții celor două Camere, a Primului ministru sau a Președintelui
Consiliului Superior al Magistraturii.
(2) Cererea de soluționare a conflictului va menționa autoritățile publice
aflate în conflict, textele legale asupra cărora poartă conflictul, prezentarea
poziției părților și opinia autorului cererii.
3. Interpretarea sintagmei ”conflict juridic de natură constituțională”
Reamintim, mai întâi, jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a definit
sintagma ”conflict juridic de natură constituțională” dintre autorități publice, pentru a
proceda, apoi, la examinarea situației dedusă judecății, în raport de cadrul fixat chiar
de instanța constituțională pentru acest tip de cauze.
Astfel, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie
2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.144 din 17 februarie
2005, că un conflict juridic de natură constituțională presupune „acte sau acțiuni
concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau
competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori
omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în
refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor”.
De asemenea, prin Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.169 din 5 martie 2008, Curtea a reținut: „Conflictul
juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și
poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție,
ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative,
și care pot crea blocaje instituționale.”
În sfârșit, Curtea a mai statuat că textul art.146 lit.e) din Constituție
„stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de
natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de
competență născute între acestea”. Prin urmare, noțiunea de conflict juridic de
natură constituțională „vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere
rezidă în mod direct în textul Constituției” (a se vedea Decizia Curții
Constituționale nr.901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.503 din 21 iulie 2009).
De asemenea, cu referire la competenţa materială de a soluţiona conflictele
juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice, Curtea
Constituţională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea
propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, a reţinut următoarele:
„Este vorba de conflictele de autoritate. Într-un atare caz Curtea
Constituţională soluţionează sau aplanează litigii constituţionale între autorităţi.
Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorităţi constituţionale
cu privire la conţinutul ori întinderea atribuţiilor lor, decurgând din Constituţie.
Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje
instituţionale. Pentru a se evita antrenarea Curţii în soluţionarea unor conflicte
politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituţionale,
respectiv de conflictele pozitive sau negative de competenţă. ”
Totodată, în Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr.257/9.04.2014, Curtea Constituţională a stabilit că:
”V. In ceea ce priveşte noţiunea de conflict juridic de natură constituţională
dintre autorităţi publice
Fără a-i defini conţinutul, atât Constituţia, cât şi Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale utilizează sintagma de „conflict
juridic de natură constituţională”. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor
conţinutului conflictului juridic de natură constituţională, principalul reper l-a
constituit jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi doctrina în materie.

Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături:
– sunt conflicte juridice;
– sunt conflicte juridice de natură constituţională;
– creează blocaje instituţionale;
– vizează nu numai conflictele de competenţă (pozitive sau negative) născute între
autorităţile publice, ci şi orice situaţii conflictuale a căror naştere rezidă în mod
direct din textul Constituţiei;
– se referă numai la anumite autorităţi care pot apărea ca subiecte ale acestuia.
Toate aceste trăsături au caracter cumulativ şi nicidecum alternativ,
neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării.
1. Doctrina în materie, a relevat că un conflict juridic de natură constituţională
„priveşte «competenţele» sau «atribuţiile» autorităţilor publice; aceste
«competenţe» sau «atribuţii» pentru a fi de «natură constituţională» trebuie să
derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent
Constituţiei (a se vedea, în acest sens I. Deleanu, Instituţii şi proceduri
constituţionale, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2006, p. 867).
Totodată, art. 146 lit. e) din Constituţie nu priveşte orice conflict, probabil şi
posibil, între autorităţile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu şi pe cel politic,
şi bineînţeles numai conflictul care să privească competenţe constituţionale
(a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României,
Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.405).”
Din jurisprudența Curții Constituționale expusă mai sus rezultă că, pentru a ne
afla în prezența unui conflict juridic de natură constituțională, Curtea trebuie să
circumscrie analizei sale următoarele aspecte:
• să verifice dacă există o situație conflictuală între două autorități
publice;
• în ipoteza constatării existenței unei situații conflictuale între două
autorități publice să verifice dacă aceasta rezultă, în mod direct, din
textul Constituției (a se vedea și Decizia Curții Constituționale nr.1525
din 24 noiembrie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.818 din 7 decembrie 2010, punctul II).
4. Obiectul verificărilor Curții în cadrul prezentei cereri de soluționare
a conflictului juridic de natură constituțională
Față de jurisprudența Curții Constituționale relevată anterior și prin care au
fost definite, determinate, trăsăturile conflictului juridic de natură constituțională,
precum și cerința ca acestea să fie întrunite, în mod cumulativ, vom examina în
continuare, în raport de actele și lucrările dosarului, dacă aspectele invocate în
prezenta cerere de către autorul sesizării și calificate de acesta ca fiind generatoare a
unui conflict juridic de natură constituțională se circumscriu sau nu dispozițiilor
art.146 lit.e) din Constituția României.
4.1. Autoritățile publice constituționale ce pot fi părți în cadrul unui
conflic juridic de natură constituțională
Potrivit art. 146 lit.e) din Constituția României ”Curtea Constituțională
soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile
publice”.
Instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu o cerere de
soluționare a unui conflict juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe
de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal în principal, și între
Guvernul României și Președintele României, în subsidiar.
4.1.1. Cu privire la cererea principală de soluționare a conflictului
juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte, și
Președintele României, pe de altă parte
Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale nu orice autoritate publică
poate fi parte a unui conflict juridic de natură constituțională. Pentru a fi
subiect (parte) al/a unui conflict juridic de natură constituțională, autoritățile
publice trebuie să îndeplinească următoarele exigențe:
– să fie autorități de natură constituțională, respectiv să participe
nemijlocit la realizarea puterii de stat;
– să fie nominalizate expres în Titlul III al Constituției, cu precizarea
atribuțiilor ce le revin în realizarea puterii de stat.
În acest sens, prin Decizia nr.838/27.05.2009 publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.461/03.07.3009 Curtea Constituțională a stabilit,
punctual, care sunt autoritățile publice ce ar putea fi implicate într-un conflict
juridic de natură constituțională, și anume: Parlamentul, alcătuit din Camera
Deputaților și Senat, Președintele României, în calitate de autoritate publică
unipersonală, Guvernul României, organele administrației publice centrale și ale
administrației publice locale, precum și organele autorității judecătorești.
Or, simpla nominalizare în Constituție a Ministrului Justiției în cadrul
unei prevederi ce vizează organizarea internă a autorității judecătorești,
respectiv a Ministerului Public (dispozițiile art.132 alin.(1) din Constituție,
conform cărora ”Procurorii își desfășoară activitatea … sub autoritatea
Ministrului Justiției”) nu poate conduce, în nici un mod, la concluzia – susținută
în opinia majoritară – că acesta ar fi o autoritate publică de natură
constituțională care să participe nemijlocit la realizarea puterii de stat, cerință
precizată clar de instnața de contencios constituțional, prin jursprudența sa anterioară,
cu privire la autoritățile publice ce se pot afla într-un conflict juridic de natură
constituțională.
Este adevărat că Ministrul Justiției, ca de altflel oricare dintre membrii
Guvernului, ocupă o funcție de demnitate publică în cadrul unei autorități
publice de natură constituțională, dar aceasta nu înseamnă că el ar putea fi
asimilat cu autoritatea publică la care se referă textul art.146 lit.e) raportat la
Titlul III din Constituție, precum și textul art.2 alin.(1) lit.b) din Legea
contenciosului administrativ nr.554/2004, coroborat cu art.46 din Legea nr.90/2001
privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, dispoziții
potrivit cărora miniștrii au calitatea de conducători ai ministerelor și reprezintă
ministerele în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și
fizice din țară și străinătate, precum și în justiție.
Ministrul Justiției, în calitate de conducător al Ministerului Justiției, este unul
dintre membrii Guvernului – organ investit de Parlament, care își exercită
atribuțiile colegial și răspunde solidar.
Drept urmare, Guvernul și nu Ministrul Justiției este de fapt autoritatea
publică ce exercită nemijlocit puterea de stat și care poate fi parte într-un
conflict juridic de natură constituțională.
Pentru aceste considerente, s-ar fi impus ca instanța de contencios
constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură
constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte, și Președintele României,
pe de altă parte, în raport de lipsa calității de autoritate publică de natură
constituțională, în sesnsul art.146 lit.e) din Constituția României, a Ministrului
Justiției.
4.1.2. Cu privire la cererea subsidiară de soluționare a conflictului juridic
de natură constituțională între Guvernul României și Președintele României
Spre deosebire la Ministrul Justiției, care nu poate avea calitatea de parte întrun
conflict juridic de natură constituțională, Guvernul României reprezintă o
autoritate publică de natură constituțională, în sensul art.146 lit.e) raportat la Titlul III
din Constituție.
În prezenta cauză însă, deși Guvernul României are această calitate, nu se
poate pune în discuție existența unui conflict juridic de natură constituțională
între Președintele României și Guvernul României, ca urmare a inexistenței
între cele două autorități publice a unui raport juridic în privința gestionării
carierei procurorilor.
Guvernul României, în materia revocării procurorilor din funcțiile de
conducere de la nivelul Parchetelor de rang înalt, nu are atribuții, nici de rang
constituțional și nici de rang legal.
În lipsa unor atribuții ale Guvernului României în ceea ce privește cariera
magistraților, instanța de contencios constituțional, în prezenta cauză, nu a avut,
practic, ce să analizeze, nici sub aspectul conținutului și nici sub cel al întinderii unor
atribuții care nu există, astfel că nu a putut constata că Președintele României și-ar fi
arogat competențe care potrivit Constituției sau legii să fi aparținut Guvernului.
Pentru aceste considerente, s-ar fi impus ca instanța de contencios
constituțional să constate că în cauză nu a existat un conflict juridic de natură
constituțională între Guvernul României, pe de o parte, și Președintele
României, pe de altă parte, având în vedere că Guvernul României nu are nici o
competență, nici o atribuție – nici de rang constituțional și nici de rang legal – în
ceea ce privește cariera magistraților.
5. Aspectele invocate de autorul sesizării în cererea formulată nu vizează
un conflict de competență (pozitiv sau negativ) născut între autorități publice
constituționale și nici o situație conflictuală a cărei naștere să rezide, în mod
direct, din textul Constituției.
5.1.Modalitatea de numire și revocare a procurorilor de grad înalt
În prezent, procedura de numire și revocare a procurorilor de grad înalt
este reglementată de Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii (CSM) și de Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, astfel:
Art.40 lit.h) din Legea nr.317/2004: ”Secțiile CSM au următoarele atribuții
referitoare la cariera judecătorilor și procurorilor: h) avizează propunerea
ministrului justiţiei de numire şi revocare a procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PÎCCJ), a procurorului şef al Direcției
Naționale Anticorupție (DNA), a adjuncţilor acestora, a procurorilor şefi de secţie
din aceste parchete, precum şi a procurorului şef al Direcției de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT) şi a adjunctului
acestuia.”
Art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004: ”Procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia,
procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia,
procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii
acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Ministrului Justiţiei,
cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime
minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu
posibilitatea reînvestirii o singură dată.”
Art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004: ”Revocarea procurorilor din
funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Preşedintele
României, la propunerea Ministrului Justiţiei care se poate sesiza din oficiu, la
cererea adunării generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general al Parchetului
Naţional Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru
motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător.”
Prin urmare, în procedura de revocare a procurorilor din funcțiile de
conducere prevăzute în art.54 alin.(1) – în cauza noastră, în procedura de revocare
a Procurorului-șef DNA -, conform art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 există trei
părți implicate, respectiv:
– Ministrul Justitiei, care face propunerea;
– Consiliul Superior al Magistraturii, care avizează propunerea, avizul fiind însa
consultativ;
– Președintele României, care ia decizia.
Articolul 51 alin.(2) din Legea nr.303/2004 stabilește că revocarea din
funcțiile de conducere a procurorilor de la nivelul parchetelor de rang înalt se dispune
pentru urmatoarele motive:
a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condițiile necesare pentru
numirea în funcția de conducere;
b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale privind
organizarea eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și
aptitudinile manageriale;
c) în cazul aplicarii uneia dintre sancțiunile disciplinare.
Tot Legea nr.303/2004 stabilește și criteriile pentru verificarea organizării
eficiente a activității [art.51 alin.(3)], pentru verificarea comportamentului și
comunicării [art.51 alin.(4)], pentru verificarea asumării responsabilității [art.51
alin.(5)], respectiv pentru verificarea aptitudinilor manageriale [art.51 alin.(6)] de
către procurorii şefi ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,
DNA și DIICOT.
Aceste criterii legale se impun a fi avute în vedere de către Ministrul
Justiției atunci când apreciază necesară formularea unei propuneri de revocare
din funcțiile de conducere menționate în art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004.
Însă nu se poate susţine că, toate celelalte autorităţi cu atribuţii în
procedura de revocare (Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele
României) ar fi ţinute în exercitarea propriilor atribuţii doar de interpretarea
Ministrului Justiţiei cu privire la activitatea procurorului cu funcție de
conducere, consemnată în propunerea de revocare, şi nu de aceleaşi criterii
legale care au stat la baza formulării propunerii de revocare din funcţie.
Așa cum Ministrul Justiției are puterea de a aprecia, prin raportare la
criteriile prevăzute de lege, menționate mai sus, dacă procurorul cu funcție de
conducere și-a exercitat necorespunzător atribuțiile manageriale privind organizarea
eficientă, comportamentul și comunicarea, asumarea responsabilităților și aptitudinile
manageriale, tot astfel, și Consiliul Superior al Magistraturii, atunci când
evaluează propunerea de revocare formulată de Ministrul Justiției trebuie să
țină cont de aceleși criterii prevăzute de lege și să își formuleze opinia de
specialitate, sub forma unui aviz consultativ, astfel încât acest aviz să fie în
conformitate cu legea.
În mod identic, Președintele României trebuie să țină cont în luarea
deciziei proprii, tot de criteriile prevăzute de lege, precum și de conținutul
celorlalte două operațiuni administrative realizate de Ministrul Justiției
(propunerea), respectiv de CSM (avizul).
Orice altă interpretare, inclusiv cea care ar conferi Ministrului Justiției o
competență unică și absolută de apreciere a criteriilor prevăzute în Legea
nr.303/2004, cu privire la modul de revocare stabilit în art.51 alin.(2) lit.b), s-ar
constitui într-o excludere a competențelor Consiliului Superior al Magistraturii
și ale Președintelui României, transformând prerogativele acestora în
manifestări de voință formale care, ar avea doar rolul de a consolida juridic o
propunere a Ministrului Justiției de revocare din funcția de conducere a
procurorului.
Prin urmare, textul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 are un înțeles de
sine stătător și nu creează confuzii, deoarece face referire clară la înaintarea unei
propuneri de revocare a procurorului cu funcție de conducere (în cauza noastră a
Procurorului-șef DNA) de către Ministrul Justiției, după care stabilește competența,
atribuția subsecventă a Consiliului Superior al Magistraturii de avizare a
propunerii, pentru ca, în final, să stabilească decidentul, respectiv autoritatea
care are competența să dispună sau nu revocarea Procurorului-șef, iar această
autoritate publică este reprezentată de Președintele României.
Totodată, nu poate fi pus în discuție un eventual mod eliptic ori confuz de
redactare a textului art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, textul fiind apt să ofere
destinatarilor săi o garanție împotriva arbitrariului acelor persoane/instituții ce ar fi
competente să dispună revocarea din funcțiile de procuror de rang înalt. Suficienta
definire în cuprinsul actului normativ a instituțiilor implicate în procedura de
revocare a Procurorului-șef DNA, a competențelor fiecăreia demonstrează
respectarea de către legiuitor a normelor de tehnică legislativă și a raționamentelor
logico-juridice, condiții primordiale pentru asigurarea aplicabilității fluente și
eficiente a dreptului.
În opinia majoritară s-a mai susținut că, atribuțiile, competențele Președintelui
României, pe de o parte, și ale Ministrului Justiției, pe de altă parte, în procedura
revocării procurorilor din funcțiile de conducere de la nivelul Parchetelor de rang
înalt sunt atribuții, competențe de rang constituțional, fiind invocate în acest sens
dispozițiile art.94 alin.(1) lit.c) și art.132 alin.(1) din Constituția României.
Astfel, potrivit:
– art.94 alin.(1) lit.c) din Legea fundamentală ”Președintele României numește
în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege.”
– art.132 alin.(1) din Legea fundamentală ”Procurorii își desfășoară activitatea
(…) sub autoritatea Ministrului Justiției”
Din dispozițiile constituționale menționate mai sus, cât și din prevederile art.54
raportat la art.51 din Legea nr.303/2004, relevate anterior, rezultă, cu claritate, că în
ceea ce privește propunerea Ministrului Justiției de revocare a unui procuror
dintr-o funcție de conducere, cât și în ceea ce privește decizia (hotărârea)
Președintelui României de a da sau nu curs propunerii de revocare din funcție a
acelui procuror, acestea nu pot fi calificate din punct de vedere juridic, drept o
exercitare a unor competențe care să rezide, în mod direct din textul
Constituției, nefiind prevăzute expres în Constituția României, ci doar în Legea
infraconstituțională nr.303/2004.
Aşadar, în această materie a revocării procurorilor din funcţiile de conducere
din cadrul parchetelor prevăzute în art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, nici
pentru Preşedintele României şi nici pentru Ministrul Justiţiei nu există vreo
atribuţie constituţională expresă, care să permită calificarea situaţiei expuse, în
prezenta cauză, ca reprezentând un conflict juridic de natură constituţională.
Atât atribuția Ministrului Justiției de a propune revocarea procurorilor
din funcţiile de conducere din cadrul parchetelor de rang înalt, cât și atribuția
Președintelui României de a revoca sau nu din funcție pe acești procurori sunt
doar atribuții de rang legal, prevăzute în art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004.
Nici Președintele României și nici Ministrul Justiției nu s-au abătut de la
competențe constituționale, ci au exercitat competențe ce izvorăsc dintr-o lege
infraconstituțională, mai exact dintr-o lege subsecventă Legii fundamentale,
astfel că în cauza de față nu ne aflăm în prezența unui conflict juridic de natură
constituțională.
6. Conduita imputată Președintelui României de către autorul sesizării –
de refuz a revocării din funcție a Procurorului-șef DNA – nu reprezintă o
problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, ce intră în sfera de
competență a instanțelor de judecată
6.1. Din modul în care este indicat, de către autorul sesizării, obiectul
conflictului juridic de natură constituţională rezultă că, nu s-a solicitat Curţii
Constituţionale să pronunţe o decizie cu privire la conţinutul şi întinderea unor
atribuţii de rang constituţional ale unor autorităţi publice, ci, în realitate, s-a
solicitat Curţii să pronunţe o decizie interpretativă asupra unor dispoziţii legale
în vigoare, respectiv a celor cuprinse în art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor, în care este prevăzută procedura
de revocare din funcțiile de conducere a procurorilor de la nivelul parchetelor
de rang înalt, astfel că, din această perspectivă, solicitarea autorului sesizării
excede – din punctul nostru de vedere – procedurii prevăzute în art. 146 lit. e)
din Constituţie, ce vizează conflictul juridic de natură constituţională.
6.2. În cadrul procedurii revocării prevăzută în art.54 alin.(4) din Legea
nr.303/2004, actul în care se materializează decizia (hotărârea) Preşedintelui
României reprezintă un act administrativ, supus controlului instanţelor de
judecată de contencios administrativ.
Astfel, atât art. 52 din Constituţie, cât şi Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004 recunosc persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim,
91
de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, dreptul de a se adresa instanţei de contencios
administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau
a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.
Legea contenciosului administrativ prevede în art.2 alin.(1) lit.c) faptul că,
actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ
emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării
executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau
stinge raporturi juridice.
De asemenea, la art.2 alin.(2) se prevede că se asimilează actelor administrative
unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept
sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în
termenul legal.
Refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit la art.2 alin.(1) lit.i)
drept exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei
persoane. Este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului
administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a
plângerii prealabile.
La art.2 alin.(1) lit.n), excesul de putere este definit drept exercitarea dreptului
de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de
lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
6.3. Natura juridică a propunerii Ministrului Justiției, a avizului Consiliului
Superior al Magistraturii și a refuzului Președintelui României de a revoca din
funcție pe Procurorul-șef DNA, prin raportare la dispozițiile art.54 alin.(4) din
Legea nr.303/2004

Propunerea formulată de Ministrul Justiției, fundamentată prin raportare la
art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004 nu produce efecte juridice prin ea
înseși, în sensul că nu determină revocarea din funcție a Procurorului-șef DNA.
În schimb ea generează efecte juridice, în temeiul legii, respectiv deschide
procedura de revocare din funcție a Procurorului-șef DNA, procedură care mai
cuprinde, în mod necesar, un aviz din partea CSM și care se încheie cu o decizie
(act de autoritate) a Președintelui României.
Propunerea Ministrului Justiției de revocare din funcție are natura juridică
a unei operațiuni administrative și nu poate avea natura juridică a unui act
administrativ, manifestare unilaterală de voință care prin ea însăși dă naștere,
modifică sau stinge raporturi juridice.
Avizul Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la propunerea
înaintată de Ministrul Justiției reprezintă o opinie de specialitate a autorității
publice de rang constituțional care îndeplinește rolul de garant al independenței
justiției. Avizul este unul consultativ, nu conform, astfel încât conținutul acestuia nu
este obligatoriu, nici pentru Președintele României și nici pentru Ministrul Justiției,
deși trebuie solicitat și nu poate fi ignorat.
Președintele României încheie procedura de revocare din funcție a
Procurorului-șef DNA prin adoptarea unui act administrativ:
– fie decret de revocare, în condițiile în care dă curs propunerii Ministrului
Justiției;
– fie prin refuzul de a emite un decret de revocare din funcție, în condițiile în
care decide să nu dea curs propunerii Ministrului Justiției.
Ca atare, Preşedintele României emite un decret, ca act administrativ, numai
în situaţia în care dă curs propunerii Ministrului Justiţiei, în sensul revocării din
funcția de conducere a persoanei pentru care ministrul a solicitat revocarea.

Potrivit art.100 din Constituția României ”Președintele, în exercitarea
atribuțiilor sale, emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României”.
La o primă interpretare a textului constituțional s-ar putea desprinde concluzia
că toate atribuțiile Președintelui se concretizează prin emiterea unor decrete, care se
publică în Monitorul Oficial.
Deși legiuitorul constituant s-a exprimat generic, nu toate atribuțiile
Președintelui, ci doar anumite atribuții ale acestuia, sunt exercitate prin
emiterea de decrete.
În îndeplinirea atribuțiilor sale definite de Constituție, Președintele României
recurge la toate cele patru categorii de activitate prin care, în statele democratice
moderne, este îndeplinită funcția executivă, respectiv: actele juridice, faptele
materiale juridice, operațiunile administrative și actele exclusiv politice.
Ca atare, atribuțiile Președintelui pot fi exercitate prin următoarele forme:
– prin acte juridice – decrete;
– prin acte politice – mesaje, declarații, apeluri, cereri de încuviințare,
sesizări ș.a.;
– prin operațiuni administrative – acreditarea reprezentanților
diplomatici ai altor state, consultarea Guvernului, a Parlamentului,
acestea fiind combinate, de multe ori cu fapte materiale concrete, cum
ar fi participarea la ședințele Guvernului, primirea scrisorilor de
acreditare, ș.a.
Din cele expuse mai sus rezultă că atribuțiile Președintelui urmează a se
realiza în conformitate cu două principii:
– unele vor îmbrăca forma unor decrete, forma pe care Constituantul o
prescrie, o stabilește, fie expres, fie implicit;
– altele urmează a se realiza în forma pe care o decide Președintele, care
are deplina libertate în a hotărî sub ce formă să-și concretizeze o
anumită atribuție.
De altfel, în doctrină, teoreticienii au susținut, în mod constant, că
emiterea decretelor de către Președintele României nu este limitată de
Constituție, care însă nu statuează nici când poate Președintele să recurgă la
decrete și nici când va emite alte tipuri de acte. Aceasta deoarece Constituția se
limitează a stabili regula generală, fără a preciza însă, când în îndeplinirea
atribuțiilor sale, Președintele României urmează să recurgă la calea decretelor și
când va utiliza alte forme de activitate. De aceea, în doctrină s-a susținut că
Președintele este cel care își definește singur limitele și disponibilitatea de a
emite decrete. Președintele nu este puternic doar datorită imaginii funcției și a
faptului că beneficiază de legitimitatea votului național. Puterea sa derivă și din
lipsa limitelor în ceea ce privește actele, instrumentele de acțiune, pe care le are
la dispoziție.
Având în vedere că, așa cum s-a arătat anterior, Președintele României
încheie procedura de revocare din funcție a Procurorului-șef DNA, prin
adoptarea unui act administrativ (fie decret de revocare – în situația în care dă
curs propunerii de revocare, fie prin refuzul de a emite un decret de revocare
din funcție – în condițiile în care nu dă curs propunerii formulată de Ministrul
Justiției), în ambele situații descrise mai sus, Președintele României se manifestă
în calitate de autoritate decidentă, decizia sa constituind un act administrativ, de
autoritate, în sensul Legii contenciosului administrativ, prin care se dă naștere
sau se sting anumite raporturi juridice.
Dacă Procurorul-șef DNA ar fi fost revocat din funcție, atunci se stingeau
raporturile juridice născute în baza decretului de numire în funcție.
Întrucât Procurorul-șef DNA nu a fost revocat din funcție, atunci se continuă
raporturile juridice născute în baza decretului de numire în funcție și se naște,
totodată, dreptul persoanei vătămate într-un drept subiectiv sau interes legitim –
public sau privat – de a solicita anularea actului administrativ în instanța de
contencios administrativ.
Pe cale de consecință, întrucât dispozițiile art.54 alin.(4) din Legea
nr.303/2004 prevăd ca două instituții – Ministrul Justiției și
Consiliul Superior al Magistraturii – să realizeze două operațiuni administrative
prealabile, pentru ca o a treia instituție – Președintele României – să emită un
act administrativ, în sensul de manifestare unilaterală de voință, care produce
prin ea însăși efecte juridice, considerăm că, în prezenta cauză, nu se poate
susține că situația litigioasă dedusă judecății Curții Constituționale ar avea
natură constituțională și nici că soluționarea acesteia ar fi de competența
exclusivă a instanței de contencios constituțional – așa cum s-a apreciat în opinia
majoritară.
De asemenea, dacă autorul sesizării a considerat că, refuzul Preşedintelui
României de a da curs propunerii de revocare din funcție a Procurorului-șef
DNA, este nejustificat sau intră în sfera excesului de putere se putea adresa tot
instanţei de contencios administrativ.
Şi actul administrativ şi refuzul emiterii actului administrativ intră în sfera
contenciosului administrativ, în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie şi al Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel că punctul de vedere exprimat
în opinia majoritară, în sensul că situația litigioasă dedusă judecății Curții în
prezenta cauză este de competența exclusivă a instanței de contencios
constituțional, și nu a instanțelor de judecată, este neîntemeiat și reprezintă o
soluție izolată în jurisprudența Curții.

Astfel, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că
”neîndeplinirea unor obligaţii de sorginte legală (s.n. obligații prevăzute într-o lege
infraconstituțională și nu în Legea fundamentală – în prezenta cauză obligațiile ce
revin celor trei actori implicați în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA,
respectiv Ministrul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele
României, nu sunt prevăzute în Constituție, ci în art.54 alin.(4) din Legea
nr.303/2004) nu generează automat un conflict juridic de natură constituţională,
întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competenţe a unei instituţii sau
autorităţi publice, fie ea nominalizată în chiar Titlul III al Constituţiei României,
nu reprezintă eo ipso o problemă de constituţionalitate, ci una de legalitate, pentru
că raportul acestora poate fi cenzurat în faţa instanţelor de judecată. In acest sens
s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009.
Prin urmare, Curtea Constituţională nu poate da dezlegare unor probleme
litigioase care intră în competenţa altor autorităţi şi instituţii publice, motiv pentru
care modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor legale incidente intră în sfera
de înfăptuire a actului de justiţie, cu condiţia ca instanţele judecătoreşti să fie
sesizate prin acţiuni specifice.

Aşa fiind, intervenţia Curţii devine legitimă doar atunci când autorităţile şi
instituţiile publice menţionate în Titlul III din Constituţie ignoră sau îşi asumă
competenţe constituţionale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt
mod. Aceasta este esenţa unui conflict juridic de natură constituţională.”
În același sens, instanța de contencios constituțional s-a mai pronunțat și prin
Decizia nr. 108/05.03.2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr.257/9.04.2014.
Pentru toate aceste considerente, apreciem că solicitarea autorului sesizării de
la pct. 3 al pct. III intitulat „ Concluzii” din sesizare, prin care a cerut Curţii
Constituţionale să soluţioneze conflictul juridic de natură constituţională
„statuând conduita de urmat, în sensul că Preşedintele României are obligaţia să
emită decretul de revocare din funcţie a procurorului şef DNA, doamna Laura
Codruţa Kovesi” este inadmisibilă, fiind fără echivoc faptul că, instanţa
constituţională – în raport cu respectarea propriului statut jurisdicţional – nu
poate impune obligarea Președintelui României la emiterea, într-un anume mod
și cu un anumit conținut stabilit de ea, a acestui act administrativ.
Aceasta deoarece Curtea Constituţională s-ar substitui atribuțiilor unei
instanțe de contencios administrativ, mai exact ar acționa în fapt ca o instanţă
de contencios administrativ care, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 are
competenţa de a constata refuzul nejustificat şi de a obliga la emiterea actului
administrativ.
A admite faptul că, în cadrul contenciosului constituţional, se poate constata
refuzul nejustificat şi se poate dispune obligarea autorităţii publice la emiterea
actului administrativ, ar avea semnificaţia unei schimbări a statutului Curţii
Constituţionale, din arbitru între puterile statului, în parte componentă a uneia
dintre acestea.
Prin obligarea Președintelui României de a emite decretul de revocare din
funcție a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura
Codruța Kovesi, instanța de contencios constituțional, din punctul nostru de
vedere, a depășit cadrul specific de soluționare a unui conflict juridic de natură
constituțională, întrucât procedura de revocare era deja epuizată, finalizată, la
momentul sesizării Curții, încălcând astfel dispozițiile art.142 alin.(1) din
Constituție, potrivit cărora ”este garantul supremației Constituției.”

Curtea Constituțională nu se poate substitui Președintelui României, în a
cărui competență intră verificarea legalității și oportunității solicitării de revocare a
Procurorului-șef DNA.
Soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională nu poate avea
semnificația încălcării chiar de către instanța de contencios constituțional a
competenței altei autorități publice, de aceea examenul său este circumscris
normelor și principiilor constituționale, și nu trebuie să transgreseze cadrul
constituțional, pentru a analiza fapte și acțiuni concrete în raport de norme cu
caracter infraconstituțional.
6.4. Cu privire la efectele prezentei decizii a Curții Constituționale facem
trimitere la considerentele exprimate în paragraful 124 al Deciziei nr.68 din 27
februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.181 din
14 martie 2017. Astfel, în această decizie Curtea a statuat că:
”Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se
publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie
o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor
constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în
sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în
acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei
Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a
se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de
natură constituţională.”
Aplicând prezentei cauze aceste raționamente corecte ale Curții, exprimate
în Decizia nr.68/2017, se poate lesne observa că instanța de contencios
constituțional nu îl putea obliga pe Președintele României să emită un decret de
revocare din funcție a Procurorului-șef al DNA, într-o procedură deja finalizată,
în care Președintele și-a exercitat competențele, în conformitate cu dispozițiile
legale.
7. Conduita Președintelui României, materializată în refuzul revocării
Procurorului-șef DNA, nu a fost de natură a determina un blocaj instituțional,
întrucât în cadrul procedurii de revocare, fiecare instituție implicată în această
procedură și-a exercitat atribuțiile, conform competențelor prevăzute de lege,
respectiv prevăzute în art.54 alin.(4) din Legea nr303/2004 privind statutul
judecătorilor și procurorilor
În cererea formulată, autorul sesizării a susținut că:
”Prezenta cauză priveşte partajarea de competenţă între Ministrul Justiţiei şi
Preşedintele României în cadrul procedurii de revocare a procurorilor cu funcţii de
conducere, în condiţiile lipsei unor norme care să stabilească expres întinderea
acestei competenţe. În esenţă, întrebarea principală este dacă Preşedintele României
are un drept de veto în procedura de revocare a procurorilor şefi, răspunsul la
această întrebare oferind şi soluţiile pentru eliminarea blocajului instituţional şi
stabilirea conduitei de urmat pentru părţile în conflict. ”
S-au invocat, în susţinerea cererii, considerentele Deciziei nr. 98/07.02.2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140/22.02.2008, prin care
Curtea Constituţională a statuat că „Pentru soluţionarea conflictului juridic de natură
constituţională cu care a fost sesizată, Curtea trebuie, în consecinţă, să caute
înţelesul normei (….) din Constituţie în litera acestui text, cât şi în principiile de bază
şi în spiritul Legii fundamentale.”
Cu privire la procedura de revocare a procurorilor din funcţii de
conducere, procedură nereglementată la nivel constituţional, Curtea
Constituţională a stabilit deja, înţelesul normelor legale în materie, tocmai prin
raportare la principiile de bază şi la spiritul Legii fundamentale, prin trei decizii pe
care însă, atât autorul sesizării, cât și opinia majoritară din prezenta cauză, leau
înlăturat, le-au exclus de la orice evaluare (respectiv, Decizia nr.
375/6.07.2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.591/8.07.2005, Decizia
nr. 551/09.04.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.357/27.05.2008,
precum şi Decizia nr. 683/27.06.2012, publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr.479/12.07.2012).
7.1. Astfel, prin Decizia nr. 375/6.07.2005, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr.591/8.07.2005, Curtea Constituţională a statuat că:
„(..,) sunt criticate şi prevederile art 30, art. 31 şi art. 52 din Legea nr.
303/2004 prin care se stabileşte dreptul Preşedintelui României de a refuza numirea
în funcţie a judecătorilor şi procurorilor propuşi de Consiliul Superior al
Magistraturii şi de a face numirile în cele mai înalte funcţii din Ministerul Public la
propunerea ministrului justiţiei, cu avizul consultativ al Consiliului Superior al
Magistraturii. Autorii sesizării susţin că aceste prevederi ale legii contravin
dispoziţiilor art. 134 din Constituţie. Referitor la aceste critici, Curtea constată că
numirea judecătorilor şi procurorilor urmează a se face la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii în continuare, iar numirea în anumite funcţii de
conducere, se face dintre persoanele numite anterior în funcţia de procuror. Dacă
Preşedintele României nu ar avea nici un drept de examinare şi de apreciere
asupra propunerilor făcute de Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea
judecătorilor şi procurorilor sau în anumite funcţii de conducere ori dacă nu ar
putea refuza numirea nici motivat şi nici măcar o singură dată, atribuţiile
Preşedintelui României, prevăzute de art 94
lit c) coroborat cu art 125 alin. (1) și art.134 alin.(1) din Constituţie, ar fi golite de
conţinut şi importanţă.”
7.2. Totodată, prin Decizia nr. 551/09.04.2009, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr.357/27.05.2008, Curtea Constituţională a statuat că:
„Art. 134 alin. (1) din Constituţia României prevede atribuţia Preşedintelui
României de a-i numi în funcţie pe judecători şi pe procurori, cu excepţia celor
stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. In aplicarea acestor
prevederi, legiuitorul are libertatea de a reglementa competenţa Preşedintelui
României de a-i numi în funcţie, inclusiv în funcţii de conducere, şi de a-i revoca
pe toţi magistraţii la care textul constituţional se referă. Participarea Preşedintelui
României la constituirea în acest mod a autorităţii judecătoreşti concordă în egală
măsură cu principiul echilibrului puterilor în stat, consacrat prin art 1 alin. (4) din
Constituţia României, şi nu este de natură să afecteze în vreun fel independenţa
judecătorilor, instituită prin dispoziţiile art 124 alin. (3) din Constituţie, şi
exercitarea de către procurori a atribuţiilor lor, cu respectarea principiilor
legalităţii şi imparţialităţii prevăzute în art 132 alin. (1) din Legea fundamentală.”
7.3. De asemenea, prin Decizia nr. 375/2005, Curtea Constituţională,
însuşindu-şi punctul de vedere comunicat de Guvernul României, a reţinut că:
„Nu contravin Constituţiei nici noile prevederi care dau posibilitatea
Preşedintelui României să refuze numirea judecătorilor şi procurorilor propuşi de
Consiliul Superior al Magistraturii. Prevederea legală citată dă eficienţă
prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie care caracterizează România ca stat
„democratic „. Trebuie amintit că spre deosebire de alte state, în România
judecătorii şi procurorii nu sunt aleşi prin vot popular. Preşedintele României însă
este ales democratic, prin vot popular şi prin urmare este singurul exponent al
voinţei populare în raporturile cu autoritatea judecătorească. Această ultimă
calitate justifică instituirea, în favoarea Preşedintelui, a unei „căi de atac” în cazul
în care apreciază că propunerea CSM privind numirea unui judecător sau
procuror nu ar fi justificată şi se impune a fi reanalizată tot de către CSM. Esenţial
este faptul că, într-o astfel de dispută, Consiliul Superior al Magistraturii are ultimul
cuvânt, deci îşi păstrează integral şi neştirbit dreptul de a decide asupra chestiunii
menţionate (Preşedintele nu are posibilitatea unui al doilea refuz în cazul
renominalizării aceleiaşi persoane de către CSM). În termeni constituţionali acest tip
de raport juridic dintre Preşedinte şi CSM constituie o perfectă punere în practica
legislativă a principiului constituţional al „separaţiei şi echilibrului puterilor” pe
care îl menţionează art. 1 alin. 4 din Legea fundamentală.
Analogia pe care semnatarii sesizării o fac cu situaţia în care Preşedintele nu
poate să refuze numirea unor miniştrii care au primit votul de încredere de la
Parlament este inexactă şi mai cu seamă irelevantă. Spre deosebire de CSM,
Parlamentul se constituie ca urmare a exprimării, prin vot, a voinţei populare. Mult
mai adecvată ar fi analogia cu procedura conform căreia Preşedintele poate refuza o
singură dată promulgarea unei legi adoptate de Parlament, situaţie în care
respectiva lege este reexaminată de forumul legiuitor care o poate adopta însă tot în
forma iniţială. In plus, Guvernul apreciază că trebuie respectat principiul simetriei,
consacrat şi aplicat în doctrina şi practica juridică. Art. 125 alineatul 1 din
Constituţia României statuează că judecătorii sunt numiţi de Preşedintele României.
Or, principiul simetriei actelor funcţionează şi în cazul actelor Preşedintelui, în
sensul că semnătura Preşedintelui de numire a unui judecător nu este una
formală, ci una de substanţă, neputându-se susţine că semnătura Preşedintelui este
de fapt o simplă formalitate. Numirea unui judecător implică o responsabilitate
juridică pentru Preşedintele României, fapt pentru care este pe deplin explicabilă
posibilitatea refuzului numirii unei persoane. Or, textul nou nuanţează acest refuz,
eliminând posibilitatea unui abuz al Preşedintelui, în sensul că Preşedintele
României poate refuza o singură dată numirea unui judecător sau procuror, pe când
vechiul text nu prevedea o asemenea limitare, Preşedintele putând refuza nelimitat şi
fără a motiva numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor. Au de asemenea un
deplin suport constituţional prevederile legale nou introduse care stabilesc că
numirea principalelor funcţii de conducere din Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul Naţional Anticorupţie se face de către
Preşedintele României, la propunerea Ministrului Justiţiei şi cu avizul Consiliului
Superior al Magistraturii.
Potrivit art. 94 litera c) din Constituţie, Preşedintele are ca atribuţie numirea
în funcţii publice, iar această numire se face în condiţiile legii. Nu există nici un text
constituţional care să reglementeze numirea în funcţiile de conducere din parchete,
ceea ce înseamnă că aceasta se face în condiţiile reglementate de lege.
Pe de altă parte, potrivit art.132 alin.(1) din Constituție, procurorii își
desfășoară activitatea sub autoritatea Ministrului Justiției. Ministrul Justiţiei nu
controlează în nici un caz soluţiile procurorilor, aceştia fiind independenţi potrivit
art. 4 alin. (1) din proiectul de modificare a Legii nr. 303/2004, iar nu numai
stabili, aşa cum se prevede în actuala formă a Legii nr. 303/2004. Independenţa
procurorilor este consacrată şi prin art. 61 alin. 2 din modificările aduse Legii
304/2004 privind organizarea judiciară. În plus, dezbaterile din CSM – provocate de
solicitarea avizului – aduc transparenţa acestor numiri şi revocări, având în vedere
caracterul public al şedinţelor CSM.
Cererea de revocare a procurorilor generali şi a celorlalte persoane cărora li
se aplică această dispoziţie se circumscrie unor cerinţe de eficienţă menţionate
explicit în art. 50 din Legea 303 modificată, astfel încât nu vor putea avea loc
abuzuri. Mai mult, modificările propuse sunt în total acord cu documentele
internaţionale în materie şi chiar se ridică deasupra standardelor europene.
(Recomandarea (2000)19 privind rolul procurorului în sistemul justiţiei penale,
adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei). Procedura de numire şi
revocare a conducătorilor parchetului este conformă cu procedura de numire şi
revocare din alte state membre ale Uniunii Europene, precum Danemarca,
Finlanda, Suedia, Germania, Irlanda, Olanda, Spania, Portugalia, Cehia, Estonia,
Slovenia şi altele.” (a se vedea în același sens și Decizia nr. 683/27.06.2012,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.479/12.07.2012, în care Curtea
Constituţională – recunoscând existenţa „ unor competenţe considerabile ale
Preşedintelui României în diverse domenii” – reia considerentele Deciziei nr.
375/2005).
În concluzie, constatăm că există o bogată jurisprudenţă a Curții cu privire la
atribuţia Preşedintelui României în materia numirii și revocării în/din funcție a
judecătorilor și procurorilor, inclusiv a procurorilor cu funcții de conducere de la
nivelul Parchetelor de rang înalt, jurisprudență care stabileşte nu numai faptul că,
Preşedintele României are un drept de apreciere şi de examinare în această
materie, dar şi că analogia cu procedura în care Preşedintele refuză numirea unui
ministru este inexactă şi mai cu seamă irelevantă.
În opinia noastră, nu există niciun temei pentru care a fost eliminat
dreptul de apreciere și de examinare al Președintelui statului în procedura de
revocare a procurorilor din funcțiile de conducere de la nivelul parchetelor de
rang înalt și de a fi astfel obligat să accepte orice propunere de revocare
formulată de Ministrul Justiției. Este de fapt o golire de conținut a atribuțiilor
Președintelui statului, sub acest aspect. Dreptul Președintelui statului de a
refuza motivat propunerea venită din partea Ministrului Justiției reprezintă o
garanție suplimentară că se păstrează independența procurorilor.
De altfel, toate procedurile de numire și revocare în/din funcțiile de
judecător sau procuror, precum și în/din funcțiile de conducere de la instanța
supremă și de la PICCJ, DNA și DIICOT – respectiv cele prevăzute în Legea
nr.303/2004 în vigoare – au reprezentat fundamentul pentru realizarea unei
justiții reale în România, mulțumită unui mecanism tripartit care a dovedit că
oferă contraponderi: Președintele României (demnitarul ales direct de către
cetățeni cu cea mai mare legitimitate democratică, populară), Ministrul Justiției
(reprezentant al Guvernului) și CSM (garantul independenței justiției alcătuit
din reprezentanții magistraților), și care au reprezentat, totodată, fundamentul
accederii României la Uniunea Europeană.
Atribuirea prin prezenta decizie a Curții a unei competențe exclusive
Ministrului Justiției în procedura de revocare din funcție a procurorilor de rang
înalt afectează statutul acestora din urmă, prin posibilitatea influențării carierei
acestora în mod arbitrar. În lipsa oricărui factor extern, de natură să mențină
un echilibru al diverselor interese ce pot apărea în privința funcțiilor de
conducere de la nivelul Parchetelor, sunt create premisele instabilității funcției
și a intervenționismului, ce nu pot avea decât consecințe negative asupra bunei
funcționări a Parchetelor și a sistemului judiciar, în general.
Pe de altă parte, în prezenta cauză, Președintele României nu și-a arogat o
competență constituțională care să aparțină Ministrului Justiției (conflict
pozitiv) și nici nu l-a împiedicat pe Ministrul Justiției să își exercite competența
de a demara procedura de revocare, prin formularea unei propuneri de
revocare din funcție a Procurorului-șef DNA (conflict negativ), astfel că nu se
poate pune în discuție apariția unui blocaj instituțional, ca urmare a refuzului
Președintelui statului de a revoca din funcție pe Procurorul-șef DNA.
7.4. Totodată, în opinia majoritară s-a susținut că, în procedura de revocare a
procurorilor şefi, este fără dubiu că dintre cei trei actori instituţionali implicaţi
(Ministrul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii, Preşedintele României),
rolul principal şi decizional aparţine Ministrului Justiţiei și că această concluzie a
fost exprimată deja de Curtea Constituţională în Decizia nr. 45 din 30 ianuarie
2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.199/5.03.2018, fiind fundamentată
pe dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie, care statuează că procurorii
funcţionează sub autoritatea Ministrului Justiţiei.
Ca atare, în opinia majoritară, în procedura revocării din funcție a
Procurorului-șef DNA, s-a apreciat că, rolul central îl are Ministrul Justiţiei, sub
autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete și că dispozițiile
constituționale, care stabilesc o putere de decizie a Ministrului Justiției asupra
activității desfășurate de procurori, aspect care se reflectă și asupra carierei
acestora, sunt prevederile art.132 alin.(1) din Constituție.
Apreciem că, în prezenta cauză nu au aplicabilitate și nu pot fi invocate în
susținerea punctului de vedere îmbrățisat de opinia majoritară, considerentele
Deciziei nr. 45/2018, întrucât, pe de o parte, acestea nu vizează soluții legislative
în vigoare, iar pe de altă parte, în Decizia nr.45/2018 Curtea Constituțională a statuat
numai cu privire la numirea procurorilor în funcţiile de conducere, nu şi cu privire la
revocarea acestora, veto-ul prezidenţial, limitat la refuzarea unei singure propuneri
de numire în funcţiile de conducere (avut în vedere prin noua Lege de modificare și
completare a Legii nr.303/2004) neputând fi extins cu privire la instituţia revocării.
7.5. Înțelesul sintagmei ”sub autoritatea Ministrului Justiției” din
conținutul art.132 alin.(1) din Constituție
Textul constituțional al art.132 alin.(1) statuează că ”Procurorii își
desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al
controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiției”, deci că Ministrul
Justiției exercită o autoritate asupra procurorilor, fără însă să detalieze în ce constă
această autoritate.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 76 din 26 februarie 2015, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 13 martie 2015, paragraful 14 s-a
statuat că:
”Procurorul, prin funcțiile sale stabilite în art. 131 din Constituție reprezintă
interesele generale ale societății, apără ordinea de drept, precum și drepturile și
libertățile cetățenilor și prin statutul său legal de magistrat, consacrat prin dispozițiile
Legii nr. 303/2004, beneficiază de o serie de trăsături ce-l apropie mult de sfera
activității de judecată. Dispozițiile constituționale mai sus menționate instituie
atribuții cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi
organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul
Public își poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social , general şi public
constau, potrivit art.63 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, în:
efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi
supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi
conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor
judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii
civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de
judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile
legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea
Ministrului Justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea
cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi
prezintă Ministrului Justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi
pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de
deţinere preventivă, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege.
De asemenea, potrivit art.67 alin.(1) din Legea nr.304/2004, procurorul participă la
şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului, iar,
potrivit dispoziţiilor art.351 şi art.363 din Codul de procedură penală, judecata se
desfăşoară oral, nemijlocit şi contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu,
procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării
dispoziţiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în
acord cu obiectivele stabilite de Constituţie.”
Cât privește autoritatea Ministrului Justiției asupra procurorilor,
prevăzută în art.132 alin.(1) din Constituție, aceasta are doar semnificația unei
autorități organizatoric – administrative, iar nu de autoritate funcțională, așa
cum a statuat, de altfel, instanța de contencios constituțional prin Decizia nr.375 din
6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.591 din 8 iulie 2005.
De-a lungul timpului legiuitorii constituanți au încercat să creioneze natura
juridică a Ministerului Public și să explice situarea procurorilor sub autoritatea
Ministrului Justiției.
Primele reglementări legale, după intrarea în vigoare a Constituției din 1991,
privind raporturile între Ministrul Justiției și procurori îl situau pe ministru pe o
poziție de superioritate ierarhică.
Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească prevedea în art. 38 că
Ministrul Justiției efectuează controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public
prin procurorii inspectori din cadrul Parchetului General de pe lângă instanța supremă
și din parchetele de pe lângă curțile de apel, precum și prin procurori delegați.
Controlul se efectua prin verificarea lucrărilor, a modului cum se desfășoară
raporturile de serviciu cu justițiabilii și cu celelalte persoane implicate în lucrările de
competența Ministerului Public, precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii
și aptitudinilor profesionale ale procurorilor. Ministrul putea cere procurorului
general informări cu privire la activitatea Ministerului Public și putea da îndrumări cu
privire la măsurile ce trebuiau luate pentru combaterea criminalității. Ministrul avea
dreptul de a da dispoziții scrise, prin procurorul general, procurorului competent să
înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire a infracțiunilor despre care avea
cunoștință și să promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiunile necesare apărării
interesului public.
După cum se poate observa, autoritatea exercitată de Ministrul Justiției asupra
procurorilor, în dezvoltarea dispozițiilor constituționale înscrise în art. 131 alin. (1)
din textul inițial al Legii fundamentale, avea caracter administrativ și un conținut
substanțial, dispozițiile date de acesta prin procurorul general, în vederea respectării
și aplicării legii, fiind obligatorii (art. 37 din Legea nr. 92/1992).
Acceptarea interpretării pe care instanța de contencios constituțional a dat-o în
prezenta cauză sintagmei ”sub autoritatea Ministrului Justiției” din conținutul art.132
alin.(1) din Constituția României ar echivala cu o ”întoarcere în timp” a
reglementărilor privind cariera magistraților, la nivelul anului 1997, perioadă în care
România se afla într-un proces complex și continuu de implementare a unor principii
și reguli specifice statului de drept, în vederea aderării la Uniunea Europeană.
Astfel, în perioada postdecembristă, România – candidată la aderare în
structurile Uniunii Europene – s-a confruntat în permanență cu dificultăți și critici
(justificate) referitoare la imixtiunea factorului politic, în principal executiv, prin
Ministrul Justiţiei, în actul de justiţie.
În acest sens, nu trebuie uitat rolul nefast al Legii nr.142/1997, care a modificat
Legea nr.92/1992, privind organizarea judecătorească, în evoluția statutului
magistratului român.
Legea nr.142/1997 a fost actul normativ care a anulat practic principiul
separației puterilor în stat, acordând Ministrului Justiției, om politic, prerogative
discreționare privind cariera magistraților.
Astfel, delegarea și eliberarea din funcție a judecătorilor și a procurorilor
stagiari se dispunea de către Ministrul Justiției [art.55 alin.(3)]; Ministrul Justiției
era cel care desemna judecătorii care să judece cauze privind pe minori [art.16
alin.(3)]; Ministrul Justiției, era cel care, prin inspectori generali, judecătoriinspectori
de la curțile de apel sau prin judecători-delegați, avea drept de control
asupra activității judecătorilor de la judecătorii, tribunale și curți de apel (art.19).
Controlul se exercita prin verificarea lucrărilor procurorului, a modului în care
se desfășurau raporturile de serviciu cu justițiabilii și avocații, precum și prin
aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale [art.19 alin.(2)];
structura și organizarea aparatului fiecărui parchet, precum și parchetele la care
urmau să se înființeze secții maritime și fluviale, birouri sau servicii de
criminalistică și criminologie, se stabileau de către Ministrul Justiției, la propunerea
Procurorului General (art.34).
De asemenea, Ministrul Justiției era cel care, prin procurori-inspectori din
cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și din parchetele
de pe lângă curțile de apel sau alți procurori delegați, exercita controlul asupra tuturor
membrilor Ministerului Public. Controlul se exercita prin verificarea lucrărilor, a
modului în care se desfășurau raporturile de serviciu cu justițiabilii și avocații,
precum și prin aprecierea asupra activității, pregătirii și aptitudinilor profesionale.
Ministrul Justiției putea da dispoziție scrisă, prin Procurorul General, procurorului
competent să înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire a infracțiunilor despre
care are cunoștință și să promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiunile necesare
apărării interesului public (…) – art.38.
Judecătorii și procurorii stagiari erau numiți în funcție prin ordin al Ministrului
Justiției (art.55).

Art.62 alin.2 lit.c) prevedea că, din comisia de examinare a judecătorilor și
procurorilor stagiari care susțineau examenul de capacitate făcea parte și un delegat al
Ministerului Justiției, desemnat de Ministrul Justiției.
Pentru a fi numit sau avansat în funcții superioare, magistratul trebuia să aibă o
activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de șefii ierarhici și
inspectori și să îndeplinească anumite condiții de vechime prevăzute de lege.
Cu alte cuvinte, inspectorii desemnați de către Ministrul Justiției în cadrul
instanțelor ori a parchetelor erau chemați să aprecieze asupra numirii sau avansării în
funcții superioare a magistraților.
În același timp, printre atribuțiile reglementate de art.73 din lege în sarcina
Consiliului Superior al Magistraturii nu se regăseau și cele privind promovarea în
funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor.
În art.91 din Legea nr.92/1992, modificat prin Legea nr.142/1997 (art.75) se
prevedea că magistrații nu pot fi reținuți, arestați preventiv, percheziționați sau trimiși
în judecată, fără avizul Ministrului Justiției.
Potrivit art.80 din Legea nr.142/1997, Ministrul Justiției era cel care avea
competența de a dispune suspendarea din funcție a magistratului.
Ministrul Justiției era cel care aproba stagiile de pregătire profesională a
magistraților (art.91).
Potrivit art.96 din lege, competența de a exercita acțiunea disciplinară
împotriva judecătorilor aparținea în mod exclusiv Ministrului justiției, iar în cadrul
procurorilor, aceasta se exercita de către Ministrul Justiției și Procurorul General.

Cu alte cuvinte și, ca o concluzie a celor prezentate anterior, toate
atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera
magistraților erau condiționate în exercitarea lor, fie de recomandarea, fie de
propunerea Ministrului Justiției.
Ulterior, prin legile reformei în justiție adoptate în anul 2004, autoritatea
Ministrului Justiției asupra procurorilor s-a diminuat în mod considerabil,
ministrul nemaiavând posibilitatea de a interveni în mod direct în activitatea
procurorilor.
Cu privire la cariera procurorilor, prin legile reformei în justiție adoptate
în anul 2004, pentru Ministrul Justiției s-a statuat doar atribuția de a propune
Președintelui României numirea/revocarea procurorilor cu funcții de conducere
de la nivelul Parchetelor de rang înalt, cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii [art. 54 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu
modificările și completările ulterioare].
Astfel, Legea nr.303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor a
înlăturat puterile discreționare ale Ministrului Justiției, introduse anterior prin
Legea nr.142/1997 și care sunt reafirmate, în prezent, de către Ministrul
Justiției în cererea de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională,
pentru a încerca o nouă putere de decizie asupra carierei magistraților.
Prin Legea nr.303/2004, procurorii nu mai sunt subordonați ierarhic
Ministrului Justiției, iar acesta nu mai are dreptul de intervenție directă în
activitatea procurorilor, și în acest sens trebuie interpretată semnificația
sintagmei ”sub autoritatea Ministrului Justiției” din conținutul art.132 alin.(1)
din Constituție.

Procurorii se află sub protecția principiului legalității, al imparțialității și al
controlului ierarhic exercitat în interiorul sistemului. Procurorul a devenit astfel
independent în relațiile cu celelalte autorități publice, inclusiv cu instanțele
judecătorești și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii, în considerarea
independenței ce le-a fost conferită prin dispozițiile art.3 alin.(1) din Legea
nr.303/2004.
Art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.827 din 13 septembrie 2005,
prevede că autoritatea Ministrului Justiției se exercită, în condițiile legii.
De altfel, și în doctrina de specialitate s-a precizat că autoritatea
Ministrului Justiției asupra procurorilor nu trebuie să aibă sensul unei
subordonări ierarhice, ci acela al unei relații de administrare, similară cu relația
existentă între Ministrul Justiției și instanțele de judecată.
Practic, prin soluția adoptată în prezenta cauză și prin interpretarea pe care a
dat-o textului art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, în procedura de revocare a
procurorilor cu funcții de conducere de la nivelul Parchetelor de rang înalt, instanța
de contencios constituțional a acordat putere discreționară, decizională doar
Ministrului Justiției.
7.6. In genere, atât în cadrul procedurii numirii, cât şi în cadrul procedurii
revocării, Preşedintele României trebuie să facă o analiză de legalitate, pe de o
parte, şi de oportunitate, pe de altă parte.
Aprecierea asupra legalităţii unei măsuri constă în evaluarea cu privire la
valoarea sa juridică, în funcţie de norme legale preexistente.

Aprecierea cu privire la oportunitatea aceleiaşi măsuri constă în evaluarea
cu privire la valoarea sa practică, în funcţie de criterii circumstanţiale şi factuale.
Dacă în privinţa numirii procurorilor în funcţiile de conducere norma în
vigoare prevăzută la art. 54 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 stabileşte că
„Preşedintele României poate refuza motivat numirea în funcţiile de conducere
prevăzute la alin. (1), aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului”, în
privinţa revocării procurorilor din funcţiile de conducere, norma în vigoare prevăzută
la art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 trimite expres la motivele prevăzute la
„art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător”.
Prin urmare, singura limitare, atât a legalităţii, cât şi a oportunităţii măsurilor
pe care Preşedintele le poate lua în materia revocării provine din înseşi normele
legale, care îi stabilesc competenţa de a face evaluarea de legalitate şi de oportunitate.
Preşedintele României trebuie să aplice aceste norme de fiecare dată când i se
înaintează o propunere de numire sau de revocare, neputând fi altfel limitat.
Dreptul de apreciere cu privire la oportunitate vizează „puterea discreţionară”
de care dispune Președintele României, în realizarea competenţelor sale.
Noţiunea de „putere discreţionară” a fost consacrată în literatura juridică de
drept administrativ şi, deşi denumirea acestui concept ar putea conduce la ideea că
administraţia, acţionând cu putere discreţionară, ar acţiona contra legalităţii, în
realitate, exerciţiul „puterii discreţionare” nu trebuie confundat cu „excesul de
putere”, aşa cum acesta este definit în art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004.
In plus, „dreptul de veto” nu este o noţiune consacrată pe planul dreptului
administrativ, fiind recunoscut doar în cadrul anumitor proceduri constituţionale, ce
implică o puternică componentă politică (numire/revocare miniştri), proceduri ce nu
se finalizează cu emiterea unor acte administrative supuse controlului judecătoresc,
în sensul art. 126 alin. (6) din Constituţie.

Din aceeaşi perspectivă, a aprecierii asupra legalităţii/oportunităţii măsurii
dispuse de Președintele României, în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA,
respectiv refuzul de a da curs propunerii Ministrului Justiției, nu se poate susține că
acesta a acţionat politic, întrucât (aşa cum rezultă şi din documentul transmis de
Președintele României, Ministrului Justiției, document atașat cererii de soluționare a
conflictului juridic de natura constituțională), analiza Preşedintelui României a
vizat atât legalitatea, cât şi oportunitatea măsurii propuse de Ministrul Justiției.
O examinare atentă a conținutului adresei de refuz a revocării demonstrează că
Președintele statului, pe două pagini, a prezentat motive de nelegalitate a cererii
Ministrului Justiției și abia în ultima frază a menționat că revocarea nu este
oportună.
7.7. S-a mai susținut, totodată, în opinia majoritară că, sintagma din
cuprinsul art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, respectiv „revocarea procurorilor
din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Preşedintele
României”, trebuie interpretată în sensul că Preșdintele statului este obligat să emită
decretul de revocare, conform propunerii făcută de Ministrul Justiției.
Din punctul nostru de vedere, în mod neîntemeiat, în opinia majoritară s-a
susţinut că revocarea trebuie obligatoriu făcută de Președintele României, în
sensul dorit de cel ce a făcut propunerea, fiindu-i înlăturat astfel Președintelui
statului orice drept de apreciere. Mai exact, în această interpretare, dacă Ministrul
Justiției a făcut o propunere de revocare pentru persoana ce ocupă funcția de
conducere, Președintele statului ar fi obligat să emită actul de revocare din funcție a
acelei persoane.
În textul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 legiuitorul statuează doar că
revocarea se face de către Președintele statului, sensul dispoziției legale nefiind,

în niciun mod, acela că Președintele ar fi obligat să revoce din funcția de
conducere persoana pentru care s-a făcut propunerea de revocare.
Nimeni, nici măcar instanța de contencios constituțional, nu-i poate
impune Președintelui României să adopte o hotărâre, fie în sensul revocării
persoanei cu funcție de conducere în cadrul Parchetelor de rang înalt, fie în
sensul respingerii revocării.
Pe de altă parte, textul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 trimite la
motivele prevăzute la art. 51 alin. (2), care se aplică în mod corespunzător, ceea
ce demonstrează că Președintele are dreptul de apreciere asupra propunerii de
revocare făcută de Ministrul Justiției.
Legea califică manifestarea de voinţă a Ministrului Justiţiei ca o
propunere, deci o operaţiune administrativă care, prin ea însăşi, nu poate avea
aceeaşi forţă juridică cu actul administrativ la baza căruia stă, deoarece nu dă
naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Prin reducere la absurd, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea ca
Preşedintele României să fie lipsit de un drept de apreciere cu privire la legalitatea şi
oportunitatea măsurii revocării procurorilor din funcţiile de conducere, atunci ar fi
utilizat un alt termen decât acela de „propunere „. Chiar şi în teoria competenţelor
conjuncte nu există conceptul de „propunere conformă”.
De aceea, susţinerea autorului sesizării, îmbrățișată de opinia majoritară,
potrivit căreia în art. 54 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 „este reglementată o
obligaţie, iar nu o facultate a Preşedintelui” este total nefondată.
Un refuz formulat de Preşedintele României – în temeiul unor dispoziţii legale,
ce recunosc un drept de apreciere nu numai Ministrului Justiţiei, cu ocazia formulării
propunerii, ci şi Preşedintelui României atunci când decide asupra propunerii – nu
poate avea consecinţa în plan constituţional a împiedicării Ministrului Justiţiei de a-şi
realiza rolul său şi nu poate fi considerat „un act de încălcare a Constituţiei”.
7.8. Totodată, deşi formal, a fost invocat principiul cooperării loiale între
autorităţi publice, în opinia majoritară este dezvoltată o viziune proprie cu privire la
funcţionarea acestei cooperări, mai exact s-a susținut că, într-o procedură care
implică mai multe instituții, numai una dintre acestea (Ministrul Justiției) are rol
central, decizional, în funcţie de sfera de competenţă vizată de respectiva procedură,
celelalte instituții implicate (Consiliul Superior al Magistraturii și Președintele
României) fiind de natură a oferi doar regularitate procedurii, fără a o putea bloca.
În această interpretare nu numai rolul Președintelui statului este mult diminuat,
ci și rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, organism ce are
competenţa de a gestiona cariera magistraţilor.

Or, legiuitorul a optat pentru o procedură în care este necesar și avizul CSM.
În cadrul procedurii de revocare, Secția pentru procurori a CSM nu
îndeplinește un rol pur formal, ci exercită un rol activ în analizarea propunerii
de revocare formulată de Ministrul Justiției, rol care se materializează în avizul
pozitiv sau negativ dat propunerii. În această procedură, ca de altfel în orice
procedură administrativă, avizul are rolul de a contribui la fundamentarea
conţinutului deciziei şi la întărirea caracterului legal al actului administrativ. Şi, deşi
în opinia majoritară, se admite rolul „consultativ” al avizului C.S.M, „nefiind
contestată sau pusă în discuţie în cauză natura lui”, nu se admite însă că, nu
Ministrul Justiţiei este destinatarul final al concluziilor avizului, ci Președintele
României. Cel mult, ca urmare a avizului nefavorabil, Ministrul Justiţiei ar putea
reveni asupra propriei propuneri, însă nu ar putea impune Preşedintelui României
propria soluţie.

7.9. Pe de altă parte, în „ecuaţia” din această procedură, componenta puternic
politică este reprezentată de inițiatorul procedurii, respectiv de Ministrul Justiţiei,
numit exclusiv politic, și nu de Consiliul Superior al Magistraturii, garantul
constituţional al independenţei justiţiei, ori de Preşedintele României, ce nu poate fi
membru al unui partid politic şi care are
rolul constituţional de a veghea la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice, în conformitate cu art. 80 alin. 2 şi art. 84 alin. (1) din
Constituţie.
Încă din anul 1990, anterior chiar caracterizării prin Constituţia României din
1991 a statului român ca „stat de drept”, Preşedintele României a avut competenţa de
a numi şi elibera din funcţie procurorul general. (a se vedea Decretul nr. 73/1990).
Această competenţă a aparţinut, în mod neîntrerupt, Preşedintelui României, până în
prezent.
Prevederile legale introduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente – prevederi ce
stabilesc că numirea în principalele funcţii de conducere din Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi din Parchetul Naţional Anticorupţie (actualmente
DNA) se face de către Preşedintele României, la propunerea Ministrului Justiţiei şi cu
avizul Consiliului Superior al Magistraturii – nu reprezintă altceva decât expresia
consolidării acestei prerogative a Preşedintelui României.
Potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie „Preşedintele României reprezintă
statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării”. In literatura juridică de specialitate s-a subliniat că această
prerogativă derivă, pe de o parte din locul pe care acesta îl ocupă în rândul
autorităţilor statului şi, pe de altă parte, din modalitatea de alegere a şefului de stat.
Preşedintele personifică autoritatea statală şi întreaga naţiune de la care derivă
puterea, lucru firesc, având în vedere că şeful statului este ales de către popor,
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
De aceea, orice interpretare care ar goli de conţinut şi importanţă atribuţia
Preşedintelui României în materia revocării procurorilor din funcţiile de conducere de
la nivelul Parchetelor de rang înalt nu poate fi justificată decât prin prisma unor
elemente exterioare, ce nu ţin de statul de drept şi democraţia constituţională.
A admite noua interpretare pe care Curtea o dă competențelor Președintelui
României și ale Ministrului Justiției în procedura de revocare a procurorilor din
funcțiile de conducere de la nivelul parchetelor de rang înalt (interpretare ce
inversează raporturile dintre Preşedintele României şi Ministrul Justiţiei, numit în
funcţie prin decret prezidenţial) – în sensul că, Ministrul Justiţiei ar avea rolul central
în această procedură, ar însemna să nu se ţină seama de necesitatea echilibrului între
puterile statului şi nici de eforturile depuse în consolidarea democraţiei, iar pentru a
se da doar satisfacţie într-o acţiune conjuncturală, să se modifice competenţe
consacrate/câştigate.

*
* *

Față de toate aspectele menționate mai sus, considerăm că instanța de
contencios constituțional ar fi trebuit să constate că în cauză nu a existat un
conflict juridic de natură constituțională între Ministrul Justiției, pe de o parte,
și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și între Guvernul
României și Președintele României, în subsidiar, generat – așa cum au susținut
autorii sesizării – de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de
revocare din funcție a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție,
deoarece:

– Ministrul Justiției nu reprezintă o autoritate publică constituțională în
sensul articolului 146 lit.e) din Constituția României și deci nu poate fi parte
într-un conflict juridic de natură constituțională;
– Guvernul României, deși poate avea calitatea de parte într-un conflict
juridic de natură constituțională, reprezentând o autoritate publică
constituțională, în sensul art.146 lit.e) din Legea fundamentală, nu are însă nici o
competență, nici o atribuție – nici de rang constituțional și nici de rang legal – în
ceea ce privește cariera magistraților, astfel că nu se poate constata că
Președintele României și-ar fi arogat, competențe care potrivit Constituției să
aparțină Guvernului sub acest aspect, deci nu se poate pune în discuție existența
unui conflict juridic de natură constituțională între aceste două autorități
publice;
– în cadrul procedurii de revocare a Procurorului-șef al Direcției Naționale
Anticorupție (DNA), Președintele României a pronunțat o hotărâre, în sensul
nerevocării din funcție a acestuia, încheind, finalizând practic procedura
declanșată de Ministrul Justiției, astfel că nu poate fi pusă în discuție problema
creării de către Președinele statului a unui blocaj instituțional;
– nu s-a putut stabili o depășire din partea Președintelui României a
limitelor de competență pe care legea i le conferă în procedura de revocare a
Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța
Kovesi;
-nu s-a putut stabili o imixtiune a Președintelui României în competențele
celorlalte instituții implicate în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA,
respectiv în competențele Ministrului Justiției și ale Consiliului Superior al
Magistraturii;
– nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între
autorități din partea Președintelui României.
JUDECĂTOR,
Dr. LIVIA DOINA STANCIU

OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că sesizarea formulată de primministrul
României trebuia respinsă şi constatat că nu există un conflict juridic de natură
constituţională între Ministrul Justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă
parte, în principal, şi între Guvernul României şi Preşedintele României, în subsidiar,
determinat de refuzul Preşedintelui României de a da curs cererii de revocare din funcţie a
procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.
Examinând competențele constituționale ale Președintelui României, reţinem că
acesta, potrivit dispoziţiilor art.94 lit.c) din Constituție, în exercitarea atribuţiilor sale de
şef al statului, ”numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege”. Funcțiile de
conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție reprezintă
funcții publice, care potrivit legii, se exercită la numirea de către Președintelui României.
Astfel, dispozițiile art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor prevăd că ”Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al
Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor
parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele
României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de
judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură
dată”. Analizând textul de lege, constatăm că dezvoltând sintagma utilizată de norma
constituțională ”în condițiile legii”, art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004 stabilește
regulile și autoritățile publice implicate în procedura de numire a procurorilor în funcțiile
de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:
propunerea de numire în funcția de conducere aparține ministrului justiţiei, propunerea
este analizată de Consiliul Superior al Magistraturii, care o avizează pozitiv sau negativ,
decizia revenind Președintelui României, care prin decret dispune numirea în funcția
publică. Potrivit dispozițiilor art.54 alin.(3) din lege, ”Preşedintele României poate refuza
motivat numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin.(1), aducând la cunoştinţa
publicului motivele refuzului”.
În privința revocării din funcțiile publice menționate, în temeiul principiului
simetriei actelor juridice administrative, norma constituțională cuprinsă în art.94 lit.c) este
pe deplin aplicabilă, dispozițiile legale care dezvoltă sintagma”în condițiile legii” fiind
cele prevăzute de art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004. Astfel, ”Revocarea procurorilor
din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Preşedintele României, la
propunerea ministrului justiţiei care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunării
generale sau, după caz, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, cu
avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevăzute la art.51 alin.(2)
care se aplică în mod corespunzător”, respectiv în cazul în care nu mai îndeplinesc una
dintre condiţiile necesare pentru numirea în funcţia de conducere, în cazul exercitării
necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă,
comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale,
în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare. Dispozițiile legale incidente
stabilesc condițiile de fond în care poate opera revocare, procedura revocării și actorii
implicați în această procedură. Așadar, propunerea de revocare din funcția de conducere
aparține ministrului justiţiei, care se poate sesiza din oficiu sau la cererea adunării
generale, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie ori a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie (în prezent
procuror șef al Direcției Naționale Anticorupție), propunerea este analizată de Consiliul
Superior al Magistraturii, care o avizează pozitiv sau negativ, decizia revenind
Președintelui României, care prin decret dispune revocarea din funcția publică.
Analizând comparativ normele legale care reglementează numirea în funcția
publică de conducere, respectiv revocarea din această funcție, constatăm că acestea au un
conținut identic sub aspectul procedurii decizionale: procedura este declanșată de
ministrul justiției, Consiliul Superior al Magistraturii avizează propunerea de
numire/revocare, în vreme ce Președintele României decide cu privire la numire/revocare,
în virtutea atribuției sale constituționale consacrate de art.94 lit.c) din Legea
fundamentală.
Constatăm, de asemenea, că în procedura de numire, potrivit dispozițiilor art.54
alin.(3) din lege, Preşedintele României are posibilitatea de a refuza motivat numirea în
funcţiile de conducere. Apreciem că aceste dispoziții sunt a fortiori aplicabile procedurii
de revocare, de vreme ce revocarea poate surveni ”pentru motivele prevăzute la art.51
alin.(2) care se aplică în mod corespunzător”. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apreciază că
nu sunt întrunite aceste motive, Președintele României poate refuza motivat cererea de
revocare din funcția de conducere. Pe de altă parte, întrucât textul de lege nu distinge cu
privire la obiectul evaluării pe care Președintele o face asupra propunerii de revocare, este
evident că legea nu a limitat această analiză doar la îndeplinirea condițiilor de legalitate.
În virtutea principiului ”ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus”, apreciem că
legea conferă plenitudine decizională Președintelui României, care are competența de a
verifica propunerea de revocare emisă de ministrul justiției și avizată de Consiliul
Superior al Magistraturii, atât sub aspectul îndeplinirii condițiilor de legalitate, cât și a
celor de temeinicie. De altfel, analizând condițiile care pot constitui temeiul revocării din
funcția publică, observăm că, dacă pentru neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru
numirea în funcţia de conducere sau pentru ipoteza aplicării unor sancțiuni disciplinare,
verificarea condițiilor de legalitate poate fi suficientă în formarea convingerii că persoana
care ocupă funcția de conducere trebuie să fie revocată, pentru a constata exercitarea
necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă,
comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale,
este necesară o analiză a temeiurilor, motivelor, dovezilor, împrejurărilor care, împreună
sau separat, pot sta la baza deciziei de revocare. O atare analiză nu se poate limita la
verificarea condiției în sine privind legalitatea, ci implică o verificare concretă a
datelor/informațiilor/actelor/dovezilor pe care se întemeiază cererea de revocare și o
apreciere pe care autoritatea decizională, Președintele României, trebuie să o realizeze,
justificând hotărârea adoptată.
De altfel, analizând criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la norma
modificatoare a dispozițiilor art.54 alin.(3) din Legea nr.303/2004, prin Decizia nr.45 din
30 ianuarie 2018, par.165, Curtea a constatat că, ”având în vedere caracterul bicefal al
autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi
Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul justiţiei,
sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete. Preşedintele
României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice un drept de veto în
această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de
numire, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de
numire în funcţiile de conducere prevăzute la art. 54 alin. (1) din lege, el a respectat rolul
constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se
atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei
conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal. Prin urmare, nu se poate
susţine încălcarea art. 94 lit. c) din Constituţie. În consecinţă, art. I pct. 88 [cu referire la
art. 54 alin. (3)] din lege nu încalcă art. 94 lit. c) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie”. Cu
alte cuvinte, Curtea a validat soluția legislativă care limitează posibilitatea Președintelui
României de a refuza propunerea de numire a procurorilor în funcția de conducere doar
sub aspectul numărului de refuzuri, nicidecum sub aspectul condițiilor pe care acesta le
are de verificat, nedistingând între condițiile de legalitate și condițiile de fond. Prin
urmare, cu atât mai mult în procedura de revocare, care, așa cum am demonstrat în
prealabil, implică o analiză a unor condiții care transcend legalitatea și antamează o
verificare concretă a motivelor invocate în cererea de revocare, în condițiile legii în
vigoare, Președintele nu poate fi limitat în aprecierea sa cu privire la fondul problemei.
Este adevărat că ministrul justiției are un rol important în cadrul procedurii revocării, el
fiind singurul care, dacă apreciază că este îndeplinit unul dintre motivele prevăzute la
art.51 alin.(2) din Legea nr.303/2004, poate decide declanșarea procedurii, prin
formularea cererii de revocare. Altfel spus, ministrul justiției este singura autoritate care
poate dispune cu privire la oportunitatea declanșării procedurii de revocare a
procurorului din funcția de conducere, limitată însă la cele trei condiții prevăzute de
art.51 alin.(2) din Legea nr.303/2004, ceilalți actori implicați, Consiliul Superior al
Magistraturii, cu rol consultativ, și Președintele României, cu rol decizional,
fundamentându-și răspunsul exclusiv pe argumente de legalitate și temeinicie a
argumentelor invocate.
Aplicând aceste considerente de principiu cu privire la competențele constituționale
și legale ale actorilor implicați în procedura de revocare a procurorilor cu funcții de
conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatăm
că, deși în răspunsul Președintelui României la cererea de revocare formulată de ministrul
justiției de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
doamna Laura Codruţa Kövesi, acesta conchide că ”nu se poate da curs propunerii de
revocare”, întrucât consideră că ”argumentele cuprinse în raportul privind activitatea
managerială de la Direcția Națională Anticorupție nu sunt de natură să creeze convingerea
cu privire la oportunitatea măsurii propuse”, din analiza conținutului acestui răspuns,
rezultă că Președintele României a realizat o analiză de legalitate și temeinicie a motivelor
invocate de ministrul justiției. Astfel, Președintele României face trimitere la ”evaluările
sistematice realizate atât de instituțiile interne abilitate legal, cât și de cele de la nivel
european ori internațional, care apreciază permanent pozitiv activitatea și managementul
DNA, acoperind o perioadă de timp mult mai îndelungată decât cea care face obiectul
Raportului privind activitatea managerială de la Direcția Națională Anticorupție” și la
Hotărârea nr.52/2018, prin care Secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al
Magistraturii a constatat că ”aspectele sesizate de ministrul justiției nu denotă deficiențe
în exercitarea atribuțiilor manageriale de către procurorul șef al Direcției Naționale
Anticorupție, în conținutul Raportului fiind enumerate generic componentele manageriale,
fără o individualizare concretă a resurselor nelegal folosite, a deficientelor
comportamentale, a atribuțiilor legale neîndeplinite sau a aptitudinilor manageriale
inexistente sau manifestate defectuos”.

De asemenea, Președintele constată că, ”în partea introductivă a Raportului, autorul
său îl califică drept o luare de poziție, elaborată pe fondul dezbaterilor care au avut loc în
spațiul public în perioada februarie 2017 – februarie 2018, ceea ce poate induce percepția
că documentul prezintă și o perspectivă proprie a ministrului justiției cu privire la
încadrarea acțiunilor/inacțiunilor procurorului evaluat, percepție întărită și de prezența în
cuprinsul Raportului a unor aspecte vizând cariera profesională a autorului
documentului”. Mai mult, se arată că, ”deși Raportul invocă drept temei juridic art.51 alin.
(2) lit. b) din Legea nr.303/2004, argumentele prezentate sunt fie improprii, fie nu sunt
relevante pentru tipul de evaluare avut în vedere de art. 51 alin. (2) lit. b) coroborat cu art.
51 alin. (3)-(6) din Legea nr. 303/2004”.

Toate aceste considerente constituie o evaluare a motivelor invocate de ministrul
justiției, pe care Președintele României o realizează din perspectiva legalității și
temeiniciei lor, și nicidecum a oportunității măsurii revocării, cum în mod greșit a
calificat-o chiar autorul răspunsului. Or, calificarea eronată a argumentelor pe care se
fundamentează refuzul nu poate constitui ea însăși izvor al unui conflict juridic de natură
constituțională. Întrucât Președintele și-a exercitat atribuția conferită de Constituție [art.94
lit.c)] și prevăzută expres de Legea nr.303/2004 [art.54 alin.(4)], nu se poate susține că
acesta a acționat ultra vires, astfel încât conduita sa să genereze un conflict juridic de
natură constituțională.
Prin urmare, constatăm că atât Preşedintele României, cât şi ministrul justiției şi-au
exercitat competenţele prevăzute de Constituţie și lege, fără să îşi aroge competenţe care,
potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori să refuze îndeplinirea anumitor
acte care intrau în obligaţiile lor constituţionale. Fiecare autoritate publică şi-a îndeplinit
atribuţiile conform cu prevederile Constituţiei, astfel încât, în aceste condiţii, diferendul
invocat de prim-ministrul României cu privire la refuzul Preşedintelui României de a da
curs cererii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie,
doamna Laura Codruţa Kövesi, nu poate fi echivalat cu un conflict juridic de natură
constituţională între ministrul justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă
parte.
Judecător,
Daniel Marius Morar

OPINIE SEPARATĂ
În dezacord cu soluția adoptată, cu majoritate de voturi, prin care s-a constatat
existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și
Președintele României, apreciem că cererea formulată trebuia respinsă ca
inadmisibilă pentru considerentele care vor urma.
1. Constituția României prevede – la art.146 lit.e – că instanța de
contencios constituțional este competentă să soluționeze conflictele juridice de
natură constituțională dintre autoritățile publice2
.
Conflictele juridice de natură constituțională au fost definite și
circumstanțiate în jurisprudența Curții Constituționale ca fiind acelea care presupun
acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate publică sau mai multe autorități își
arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități
publice, ori omisiunea unor autorități publice constând în declinarea competenței sau
în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor3. Conflictele juridice
de natură constituțională nu se limitează la conflictele de competență, pozitive sau
negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice
conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției4.
2. Conflictele juridice de natură constituțională se pot ivi numai între
autoritățile publice. Autoritățile publice – enumerate și reglementate generic prin
Titlul III al Constituției – sunt: Parlamentul, Președintele României, Guvernul,
2 Doctrina a statuat că dispozițiile art.146 lit.e din Constituție nu privesc orice conflict, probabil și posibil, între
autoritățile publice, ci numai conflictul juridic (…) care privește competențe constituționale (a se vedea I. Muraru,
E. S. Tănăsescu, Constituția României. Comentariu pe articole, Edit. „C. H. Beck”, Bucuresti, 2008, p.1405).
3 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.53/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr.144 din 17
februarie 2005; Decizia Curții Constituționale nr.108/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr.257 din
9 aprilie 2014. 4 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.901/2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr.503 din 21
iulie 2009. În același sens, în doctrină s-a subliniat faptul că un conflict juridic de natură constituțională privește
competențele sau atribuțiile autorităților publice, competențe/atribuții care derivă din Legea fundamentală, nu
exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituției (I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Edit. „C.
H. Beck”, Bucuresti, 2006, p.867).
129

Administrația publică (centrală și locală) și Autoritatea judecătorească (Instanțele
judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii). Pentru a putea
fi subiecte ale unui conflict juridic de natură constituțională, autoritățile publice
trebuie să întrunească cumulativ cel puțin două exigențe: să fie nominalizate expres
în Titlul III al Constituției, cu precizarea atribuțiilor care le revin în realizarea puterii
de stat, și, respectiv, să fie autorități de natură constituțională, adică să participle
nemijlocit la realizarea puterii de stat5
.
Astfel, se poate lesne observa că ministrul justiției nu face parte din categoria
autorităților publice reglementate constituțional6, el fiind un demnitar (ca oricare alt
ministru) în cadrul autorității publice care este Guvernul7.
Împrejurarea că – în conformitate cu dispozițiile art.132 alin.(1) din Constituție
– „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, a imparțialității
și a controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției” nu îl transformă și nici
măcar nu îl asimilează pe ministru în/cu o autoritate publică. Este adevărat că
procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, dar nu sunt în
subordinea acestuia8. Acest fapt rezultă indubitabil din coroborarea prevederilor
constituționale (art.94 lit.c) cu cele legale (art.51 și 54 din legea nr.303/2004), în
raport de care numirea și, respectiv, revocarea procurorilor se face de către
Președintele României, la propunerea ministrului justiției și cu avizul (consultativ) al
5 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.838/2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr.461 din 3
iulie 2009).
6 Nu putem accepta susținerea din motivarea deciziei potrivit căreia Decizia Curții Constituționale nr.45/2018 se aplică mutatis mutandis în prezenta cauză pentru că – pe de o parte – ea privește prevederile unei legi adoptate, dar nepromungate, supusă controlului de constituționalitate, iar – pe de altă parte – pentru că prin decizia
menționată, Curtea a evidențiat „rolul central al ministrului justiției” în dezvoltarea carieirei magistraților, neavând
nicio legătură respectiva decizie cu revocarea magistraților cu funcții de conducere.
7 Curtea Constituțională a statuat că primul ministru poate avea calitatea de parte într-un conflict juridic de natură
constituțională între autorități publice pentru că el reprezintă în orice împrejurare Guvernul (a se vedea Decizia
nr.285/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr.478 din 28 iunie 2014).
8 Din dispoziția constituțională reprodusă mai sus rezultă că procurorii – desfășurându-și activitatea cu respectarea
rigorilor legalității și imparțialității – se bucură de o anumită independență, ceea ce înseamnă că ei nu sunt în
niciun caz subordonați ministrului justiției, ci sunt supuși numai controlului ierarhic.

Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, nu se poate vorbi despre un
conflict juridic de natură constituțională între autorități publice din moment ce
una din părțile între care s-a iscat diferendul nu are calitatea cerută de textul
constituțional – aceea de autoritate publică.
3. Dar, chiar dacă am putea trece peste acest prim impediment
constituțional, tot nu ne aflăm în prezența unui conflict juridice de natură
constituțională, întrucât în speță nu există o situație juridică conflictuală a cărei
naștere rezidă în mod direct în textul Constituției. Obligația Președintelui (în
măsura în care ea există!) decurge dintr-o dispoziție infraconstituțională, respectiv
prevederea art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004. Or, Curtea Constituțională a reținut
că neîndeplinirea unor obligații de sorginte legală nu generează automat un conflict
juridic de natură constituțională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de
competențe a unei instituții sau autorități publice, fie ea nominalizată în chiar Titlul
III al Constituției, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituționalitate, ci una de
legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată9
.
De fapt, nu există nicio dispoziție constituțională care să prevadă în mod expres sau
din care să rezulte măcar obligația Președintelui României de a dispune revocarea – la
propunerea ministrului justiției – a vreunui procuror cu funcție de conducere10.
Se mai impune precizarea că, în prezenta speță, nu se poate vorbi despre o
„simetrie” între numirea și, respectiv, revocarea magistraților cu funcții de conducere,
pentru că în vreme ce numirea (în funcții publice a unor demnitari) de către
Președintele României se face în temeiul unei dispoziții constituționale exprese –
art.94 lit.c – la propunerea (prevăzută de o normă infraconstituțională) a ministrului
justiției, revocarea se face de către Președinte (în baza unei dispoziții legale – art.54
9 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr.901/2009, cit.supra.; a se vedea și Decizia Curții Constituționale
nr.259/2015, par.5o, publicată în Monitorul Oficial al României nr.334 din 15 mai 2015.
10 Are, în schimb, temei constituțional – potrivit dispozițiilor art.94 lit.c din Legea fundamentală – atribuția
Președintelui României de a numi în funcții publice, în condițiile legii.

alin.(4) din legea nr.303/2004) la propunerea ministrului justiției (formulată în
temeiul aceleiași prevederi legale). Aceasta demonstrează indubitabil faptul că – în
cazul revocării – nu ne aflăm în fața unui conflict juridic de natură constituțională,
din moment ce norma juridică de referință este una infraconstituțională (ceea ce
înseamnă – încă odată spus – că situația juridică conflictuală nu rezidă în mod direct
în textul Constituției).
4. În fine, reținem că, potrivit dispoziției legale susmenționată, revocarea
procurorilor din funcțiile de conducere se face de către Președintele României, la
propunerea ministrului justiției11, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin urmare, fiind vorba despre o propunere a ministrului justiției, Președintele
României îi poate da curs sau nu, având în mod evident latitudinea de a aprecia
ținând seamă atât de regularitatea și legalitatea procedurii, cât și de avizul Consiliului
Superior al Magistraturii12. Având astfel în vedere cele constatate și reținute,
Președintele României analizează situația existentă, apreciază dacă este pe cale să se
producă sau nu un blocaj instituțional și se pronunță asupra măsurii revocării
verificând regularitatea și legalitatea procedurii, dar ținând seamă și de anumite
elemente de oportunitate13.
5. Pentru cele de mai sus, apreciem că cererea privind soluționarea
conflictului juridic de natură constituțională dintre ministrul justiției și
11 Din moment ce textul de lege (art.54 alin.4 din Legea nr.303/2004) vorbește despre „propunerea ministrului
justiției” este evident că aceasta nu poate fi considerată ca o solicitare expresă și fermă, căreia Președintele ar trebui să i se supună necondiționat (pentru că nu acesta este sensul dispoziției legale susmenționate, Președintele României nefiind în niciun caz și în niciun fel subordonat ministrului justiției!). 12 Avizul Consiliului Superior al Magistraturii trebuie avut în vedere, întrucât chiar dacă este consultativ el este obligatoriu de cerut și de formulat. Or, nu este totuna dacă avizul CSM este pozitiv sau negativ (altfel, care ar fi rostul acestui „punct de vedere exprimat de specialiști” !?). Prin urmare, în mod firesc, Președintele poate și chiar trebuie să aibă în vedere și acest aviz atunci când se pronunță. 13 Președintele României este personajul eminamente politic, cu cea mai largă reprezentativitate, astfel că domniei sale nu i se poate pretinde a se pronunța exclusiv din punct de vedere juridic în privința măsurii –
reglementate de Legea nr.303/2004 – propuse de ministrul justiției (a se vedea, cu privire la competențele
Președintelui României și Deciziile Curții Constituționale nr.375/2005 (publicată în Monitorul Oficial al
României nr.591 din 8 iulie 2005), nr.551/2009 (publicată în Monitorul Oficial al României nr.357 din 27
mai 2009) și nr.663/2012 (publicată în Monitorul Oficial al României nr.596 din 21 august 2012).
Președintele României, formulată de Guvern trebuia să fie respinsă ca
inadmisibilă, întrucât nu a existat și nu există (între susnumitele părți) un conflict
juridic de natură constituțională între autorități publice, așa cum statuează art.146 lit.e
din Constituția României.
JUDECĂTOR
Prof.univ.dr. Mircea Ștefan MINEA

 

 

 

„Nu este nici rolul Preşedintelui României şi nici cel al Curţii Constituţionale de a efectua un control al acestei evaluări pentru că, într-un atare caz, ar denatura rolul ministrului justiţiei şi s-ar transforma în autorităţi de control al modului în care ministrul justiţiei înţelege să îşi exercite competenţa constituţională discreţionară minimală ce se reflectă în evaluarea realizată. Or, Curtea constată că Preşedintele României a realizat în cazul dat o „evaluare a evaluării” ministrului justiţiei, cu alte cuvinte a temeiniciei motivelor cuprinse în propunerea de revocare, plasându-se deasupra autorităţii ministrului justiţiei, ceea ce încalcă art.132 alin.(2) din Constituţie” – se arată în motivare.

La final, Curtea decide: „1. Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi. 2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, prim-ministrului şi ministrului justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

––––––––––––––––––––––––

Judecătorii Curţii Constituţionale s-au reunit joi în şedinţă, pentru a citi, în spatele uşilor închise, decizia CCR care stabileşte că preşedintele Klaus Iohannis trebuie să o revoce pe şefa DNA. Tot joi, a fost publicată pe site-ul CCR motivarea deciziei potrivit căreia preşedintele trebuie să o revoce pe Laura Codruţa Kovesi. Potrivit șefului CCR, Valer Dorneanu, Curtea Constituțională (CCR) nu a impus președintelui un termen în motivarea la decizia privind revocarea şefei DNA.

Motivarea CCR privind conflictul juridic între Ministrul Justiţiei şi Preşedinţie în privinţa revocării procurorului-şef al DNA, Laura Codruţa Kovesi, a fost publicată joi pe site-ul Curţii.

Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, declară că CCR nu trebuie să dea un termen de revocare a şefei DNA, ci decizia trebuie respectată imedit ce este publicată în Monitorul Oficial. Tudorel Toader a afirmat că decizia CCR nu produce efecte din momente diferite, anunţă Mediafax.

”Personal sunt ferm convins că în decizie nu trebuie să spui că președintele va emite în 10, 20 de zile, cum au spus unii. Putem argumenta răspunsuri pentru că nu avem toți pregătire juridică la fel. Cert e că orice decizie e producătoare de efecte juridice, orice decizie produce efecte juridice de la momentul publicării în Monitorul Oficial”, a spus Toader.

Judecătorii CCR au citit motivarea, în plenul Curţii, în cazul deciziei privind revocarea şefei DNA. Potrivit unor surse oficiale, textul motivării nu va conţine nici termen de aplicare a deciziei, nici sancţiuni pentru neaplicarea ei. Există şi o opinie separată, potrivit aceloraşi surse. În scurt timp, motivarea va fi transmisă către monitorul Oficial, pentru publicare.

Motivarea privind conflictul preşedinte ministrul Justiţiei, în ceea ce priveşte revocarea procurorului şef al DNA, Laura Codruţa Kovesi, va fi citită, în premieră, în plenul CCR.

Motivarea CCR privind conflictul juridic între Ministrul Justiţiei şi Preşedinţie în privinţa revocării procurorului-şef al DNA, Laura Codruţa Kovesi, cât şi opiniile separate, vor fi publicate joi pe site-ul Curţii, ulterior citirii de către judecători a motivării în plenul CCR.

Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între ministrul Justiţiei şi preşedintele Klaus Iohannis, generat de refuzul şefului statului de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Laura Codruţa Kövesi.

CCR arată că, pentru soluţionarea acestui conflict, preşedintele urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al DNA.

Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, spunea că decizia CCR valorifică principiul constituţional potrivit căruia procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiţiei. Toader mai susţinea că şeful statului nu are nici o abilitare legală pentru evaluarea competenţelor profesionale sau manageriale ale procurorilor de rang înalt, spre deosebire de ministrul Justiţiei, anunță romaniatv.net.

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat, marţi, că aşteaptă motivarea CCR referitoare la revocarea şefei DNA, Laura Codruţa Kovesi, afirmând însă că procurorii nu trebuie să fie „controlaţi politic” şi că aceştia sunt sub autoritatea, nu în ministrului Justiţiei.

El a precizat însă că ia în calcul să respecte statul de drept, să îl întărească, să aibă grijă ca procurorii să rămână independenţi, cu respectarea Constituţiei, subliniind că articolul din legea fundamentală care spune că procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului Justiţiei nu poate însemna sub nicio formă în subordinea acestuia. Preşedintele a mai declarat că o decizie CCR nu poate fi discutată prin referendum.

Curtea Constituţională a anunţat că va sesiza Comisia de la Veneţia, Secretarul General al Consiliului Europei şi Preşedintele Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene în legătură cu „atacurile virulente” declanşate împotriva CCR după decizia privind revocarea procurorului şef al DNA, Laura Codruţa Kovesi.

Decizia a fost luată marţi de plenul CCR. „Plenul Curţii Constituţionale a României, întrunit la data de 5 iunie 2018, a hotărât, cu unanimitate de voturi, în prezenţa tuturor membrilor săi, sesizarea Secretarului General al Consiliului Europei, a Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) şi a Preşedintelui Conferinţei Curţilor Constituţionale Europene în legătură cu atacurile virulente declanşate împotriva Curţii Constituţionale, prin care unii reprezentanţi ai unor autorităţi publice, precum şi ai unor partide parlamentare au discreditat şi delegitimat autoritatea acestei instituţii fundamentale a statului – garantul supremaţiei Constituţiei – fiind pusă sub semnul îndoielii obligativitatea deciziilor sale, fiind făcute chiar îndemnuri adresate populaţiei şi Preşedintelui statului să nu respecte şi să nu pună în aplicare Decizia Curţii Constituţionale nr.358 din data de 30 mai 2018, privind cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională între Ministrul Justiţiei, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte, în principal, şi între Guvernul României şi Preşedintele României, în subsidiar, cerere formulată de prim-ministrul Guvernului. Plenul Curţii Constituţionale a  considerat că aceste acţiuni sunt de natură să pună în pericol democraţia, statul de drept şi funcţionarea justiţiei constituţionale”, arată CCR într-un comunicat de presă.