Moartea ultimului geniu al României. Boala care l-a chinuit pe Nichita Stănescu a fost necruțătoare, iar decesul a survenit într-un mod crunt

După Caragiale, Ploieștiul adăuga, în ultima zi a lui martie 1933, încă un maestru al cuvântului meșteșugit. Un neomodernist considerat de criticii literari ca fiind parte distinctă în categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici și poetici. Era Nichita Stănescu, întemeietorul lacrimii care plânge cu ochii. Regretatul George Pruteanu scria despre “îngerul blond” astfel: “Nichita nu compunea poezie, ci o genera.

Poezia era ca o lumină care ieșea din el, numai împreună cu el find deplină”. Divinitatea a hotărât să adune într-un singur condei amplitudinea, profunzimea și intensitatea unei limbi române, pe care el însuși o denumea “dumnezeiesc de frumoasă”. A venit pe lume primăvara, să dăruiască altruist semenilor averea gândirii, pentru ca după numai 50 de ani să plece în iarna înghețată a altor lumi. Nu înainte de a ne anunța șugubăț: “Salut! Murim!”. El și admirabilu-i periplu poetic.

Năravul care ni l-a răpit

Genial, admirat şi adulat ca nimeni altul încă din timpul vieţii, Nichita Stănescu a rămas în memoria celor care l-au cunoscut şi cu fatala patimă pentru alcool. Recunoaşterea internaţională a lui Nichita (Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Herder) a determinat-o pe Elena Ceauşescu să iasă din ignoranța sa pentru artă și cultură cu un gest neobişnuit. Acela de a-i trimite la uşă ministrul Sănătăţii pentru o consultaţie.

„Amiciția“ lui Nichita cu alcoolul era una de notorietate. Cunoscuţi şi prieteni apropiaţi ai poetului au povestit despre consumul de-a dreptul impresionant din garsoniera poetului, despre admiratorii care veneau în vizită cu sticle de votcă şi palincă, dar şi despre sumele cheltuite pe băutură de către poet, până la 2.500 de lei pentru câteva zile, în condiţiile în care un salariu era de aproximativ 1.000 de lei. Dar, în cazul lui Nichita, până şi beţiile erau fermecătoare. Alcoolul era pentru Nichita un „drog“, îi menţinea starea permanentă de inspiraţie, îl stimula să creeze şi, cu cât îl consuma mai mult „cu atât părea mai lucid“, nota historia.ro.

„În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de votcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“, povesteşte, despre Nichita, prozatorul Ştefan Agopian.

Ultima soţie a poetului, Dora, i-a convins chiar prietenii să alcătuiască un fel de „conspirație antialcool“, oficializată printr-un document pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de ei împotriva acestui viciu care îl subjugase pe Nichita. Poetul suferea deja de ciroză în acea perioadă, iar oaspeţii care intrau în casa lor şi care veneau, aproape invariabil, cu o sticlă de votcă, erau percheziţionaţi de Dora. Nichita reuşea să înşele mereu vigilenţa soţiei, ascunzând sticlele în pendulă sau în cutia televizorului.

Elena Ceauşescu i-a trimis la ușă ministrul Sănătății

Din acea nefericită perioadă datează un episod interesant, povestit de un alt prieten al poetului, Mircea Gociman. „Nu a făcut analfabeta numai lucruri reprobabile şi unul din exemple este întâlnirea soţilor Ceauşescu cu conducerea Uniunii Scriitorilor din România, când tovarăşa l-a întrebat pe Nichita cum se mai simte cu sănătatea. În acel timp, Nichita chiar se simţea rău, fiindcă îşi maltratase ficatul nu doar cu votcă, dar şi cu multe altele, mai ales prin extenuare fizică, însă i-a răspuns tovarăşei că se simte bine şi i-a mulţumit pentru grija care i-o arată. La care ea a răspuns că ştie că nu se simte bine deloc şi va da dispoziţii să fie tratat. Nichita a luat-o ca pe un gest de politeţe şi se mira că a avut timp să pună pe cineva să se intereseze de starea sănătăţii lui“, povesteşte Mircea Gociman pe site-ul personal, în care un capitol important este dedicat amintirilor legate de Nichita.

Poetul avea să primească în perioada imediat următoare mai multe invitaţii de la diverşi medici în vederea unui consult serios și amănunțit, dar nu le-a dat curs, chiar dacă ultimele două au venit din partea celebrului profesor Eugeniu Proca, ministrul Sănătăţii din acea vreme. Într-o dimineaţă, Nichita s-a trezit cu doctorul Proca la uşă, care i-a spus că a venit să-i înceapă un tratament pentru ficat, fiind trimis personal de tovarăşa. Persoană ce nu poate fi refuzată.

„A încercat Nichita să-i spună că nu era cazul să se deplaseze personal, la care ministrul cu o amabilitate părintească i-a mărturisit că a venit, fiindcă cele două apeluri ale lui fuseseră ignorate de Nichita şi în plus era o plăcere să discute cu marele literat la el acasă. La promisiunile sale că în două- trei zile o să se prezinte oriunde va dori profesorul, acesta a replicat destul de sec:«Stimate domn, pleci la tratament chiar în clipa aceasta cu mine, de bună voie sau legat de echipa pe care am adus-o cu mine, putem pleca la tratament buni prieteni sau supăraţi unul pe altul!»“, povesteşte Mircea Gociman.

Un tratament de milioane de lei

Cura de dezalcoolizare s-a desfăşurat la Mangalia Nord, tocmai pentru a-l îndepărta pe Nichita de anturajul lui. În tot acest timp, vizitele i-au fost supravegheate cu mare stricteţe pentru a nu fi deranjat. Tratamentul a costat pe atunci, anii 1979-1980, circa două milioane de lei, fiindu-i administrate cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie făcută aproape pe nesimţite, prin care a fost convins să bea alcool tot mai rar şi în cantități foarte mici.
„Părerea mea, bazată numai pe intuiţie, este că urmarea tratamentului a fost prelungirea vieţii lui cu câţiva ani“, mai spune Mircea Gociman.

Ritualul lumesc al lui Johnny Răducanu

Cu toate aceste măsuri de excepție, crizele hepatice ale poetului s-au înrăutăţit în anul 1981. Doi ani mai târziu, întors în Bucureşti, după nunta unor prieteni din provincie, a început să simtă dureri atroce de ficat şi a fost dus la spital, unde s-a stins din viaţă în noaptea de 12 spre 13 decembrie. Diagnosticul oficial a fost stop cardiorespirator. Realitatea a fost alta, după cum îşi aminteşte un alt prieten, poetul Cezar Ivănescu. „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“, a povestit poetul. Maestrul Johnny Răducanu, legat de o prietenie strânsă cu Nichita, avea un mod neobişnuit de a-l comemora. Meargea la mormântul poetului şi îi vărsa o sticlă de votcă pe pământ. „Bre, ce faci acolo? Hai, vino înapoi, că mă plictisesc singur aici“.

Nichita, precum “o pasăre cu aripile crescute înăuntru”, așa cum îi plăcea să definească un poet, a creat o punte românească a literaturii între modernismul începutului de secol și postmodernismul sfârșitului de mileniu. Capete de timp. Este înhumat la Cimitirul Bellu.