Mircea Badea, articol tulburător scris în urmă cu 15 ani. “Am loc de veci. Este singura realizare a mea! Poate că în cer, acum, sunt…”
Dinu Săraru a împlinit, joi, 88 de ani, iar Mircea Badea i-a urat maestrului “La mulți ani”. Totodată, prezentatorul TV a dezvăluit că, în urmă cu 15 ani, a scris un material după ce a fost inspirat de personajul Pătru din romanul “Niște țărani”, care aparține marelui eseist român.
Citește și: Carmen Brumă, fotografiată fără haine. Soția lui Mircea Badea apare doar în lenjerie intimă
„Astăzi este ziua lui Dinu Săraru, a împlinit 88 de ani, este unul dintre puținii intelectuali și scriitor ca niște scriitori, ca niște scriitori uriași care au rămas. Am citit ‘Moartea lui Pătru’ și asta pe mine m-a marcat.
Dacă ar fi să crăp, ceea ce o să se întâmple totuși la un moment dat, că nu suntem nemuritori, aș vrea să mor ca Pătru. Pătru e un personaj din ‘Niște țărani’, un roman bun și foarte românesc.
Eu am văzut și piesa de teatru, care cred că e cea mai tare piesă de teatru pe care am văzut-o în viața asta, eu văzând totuși și piese multe, și nu toate cu Tudor Chirilă și Mihai Bendeac.
Și am scris și eu un articol la un moment dat, exact așa se intitula, ‘Moartea lui Pătru’, inspirat de această treabă, acum vreo 15 ani și voiam să profit de prilej să-i spun la mulți ani și să mă declar încântat că, uite, pot să vorbesc public despre Dinu Săraru într-o seară în care, în mod cu totul și cu totul firesc, altele sunt preocupările nației„, a spus Mircea Badea potrivit antena3.ro.
„Mă calcă pe cap o imagine ca o iluminare: un bătrân mort înecat în casă la…”
În continuare, vă prezentăm materialul scris de Mircea Badea în urmă cu 15 ani, care, de altfel, a și fost publicat în Jurnalul Național.
“’La 16 ani mi-am scris testamentul. Văzând că n-am murit, la 18 am scris un altul’. Asta e o replică dintr-un film văzut de mult. M-a marcat. O spun acum, ca să fac un preambul stupid la o destăinuire ce am a v-o face:
Am loc de veci. Este și singura realizare a mea de până acum. Una importantă cred. N-am construit nimic până azi, n-am deslușit nici un sens profund, nu sunt mai înțelept acum, la 31 de ani, decât atunci când aveam o lună. Nu mă pricep la nimic, nu sunt folositor nimănui, nu am nici o direcție clară. Dar am loc de veci.
E adevărat, nici măcar ăsta nu e meritul meu, dar nu vreau să devin excesiv de macabru și să vă spun că l-am primit cadou, deși e adevărat.
Toate acestea îmi trec prin cap în timp ce mă uit la televizor cum mor oamenii. Se chinuie. Se sperie. Se roagă. Apoi, unii dintre ei se duc, acoperiți de apă.
Deznădejde, lacrimi, durere, coșmar, dezastru, dramă, moarte, toate aceste cuvinte sunt acum comune, banale, cu sens estompat, cu rezonanță stinsă. Imaginile însă nu. Mă uit și simt cum oscilez de la mania care îmi gâlgâie în sânge la disperare lasă. Nu sunt filme, nu sunt ficțiuni și cu siguranță nu e nici happy-end. Reperele, falsa senzație a siguranței, iluzia controlului se duc pe apa sâmbetei. Mă izbește acut nevoia de punct fix. Mă agăț ca un înecat, instinctiv, de faptul că am loc de veci. Complet cretin.
Poate că în cer, acum, sunt alegeri anticipate și Dumnezeu e ocupat cu campania, nu mai aude rugile gurilor pline de mâl. Oameni amărâți, săraci, chinuiți, munciți sunt izbiți acum teribil. Unii dintre ei nu pot pleca de lângă casa lor la care au muncit o viață. Pe ei soarta nu i-a iubit și dezmierdat, nu au primit cadouri ale hazardului, nu au fost serviți cu o tonă de puf printr-o conjunctură scrobită. Ei pentru fiecare cărămidă și-au zdrelit degetele, pentru fiecare scândură și-au tocit oasele.
Iar acum nu pot pleca pentru că au devenit una cu casa. Așa cum Ana lui Manole nu poate ieși din zid, eliberată, să plece spre alte zări, nici ei nu pot ceda, indiferent de cât de amenințător e puhoiul care-i înghite. Și atunci mor. Acum mulți ani, vedeam la Teatrul Mic piesa ‘Niște țărani’, poate cel mai formidabil act artistic la care am fost martor. Am văzut-o de cel puțin cincizeci de ori, și de fiecare dată simțeam la fel văzând moartea lui Pătru. Erau emoții smulse cu forcepsul din cotloane ale conștiinței despre care nu știam că exista… Dar Pătru se scufundase iar în somnul acela ca o apă și îl auzea pe Năiță că de departe și i se părea că nu vorbește cu el.
El se vedea ieșit afară în pridvor și afară era soare și primăvară, înfloriseră coacăzul și vița de vie și el se uita la ele și parcă nu credea că sunt ale lui, iar Năiță îl toca la cap și el nu înțelegea deloc de ce…
Apoi încet-încet, începu să coboare treptele scării lui din spatele casei și cobora mereu și scara nu se mai termina și el parcă obosise acum și într-un târziu se opri din coborât și îl întrebă pe Năiță dacă mai e mult, fiindcă el a obosit și nu mai poate…
Mă uit acum, după 15 ani, și retrăiesc moartea lui Pătru la fiecare buletin de știri. Fricos și bicisnic mă ghemuiesc în spiritul meu crispat, căutând o voce lăuntrică să mă mintă frumos că totul va fi bine.
Mă calcă pe cap o imagine ca o iluminare: un bătrân mort înecat în casă la Vadu Roșca ține mâna stângă ridicată, înțepenită de moarte, iar palma e strânsă pumn. Doar degetul mijlociu țâșnește în sus victorios ca o statuie sfidătoare și victorioasă. Unii spun că ar fi un semn îndreptat spre autorități. Eu însă nu cred. E revolta copilului nedorit al lui Dumnezeu, călugar paralizat, uitat în casa lui izolată de cei care au fugit să se salveze. Semnul lui de victorie. Triumful!„, este articolul scris de Mircea Badea în urmă cu un deceniu și jumătate.