Marturia CUTREMURATOARE a Emei, voluntara in INFERNUL de la Spitalul de Arsi: „Plangea de durere si gemea, nu se putea zvarcoli”

A avut nevoie de curaj sa-si adune gandurile, astfel ca a povestit totul la trei zile de la teribila tragedie.

„Am ales sa scriu, deoarece la 3 zile dupa teroarea din Colectiv, inca nu am reusit sa imi descarc sufletul de ceea ce am vazut, dar nu numai, stiu ca prin intermediul acestui articol, veti vedea si mai real atrocitatile si luptele care se dau.
Vineri seara m-am pus devreme in pat si nu am mai deschis telefonul, in ideea sa fie o seara in care sa fiu doar eu cu cartea mea. Am dormit ca un bebelus. in acea noapte au trecut nu mai putin de 40 de ambulante prin fata blocului meu, iar eu nu am auzit niciuna, dar nici macar una singura. Ma trezesc de dimineata la ora 6:30, fara sa vreau. Verific ceasul si vad 5 mesaje pe telefon: “Esti bine?” “Ai aflat ce s-a intamplat?” “Sunteti bine cu totii?”. si fara sa am habar, fara sa deschid facebook-ul intreb ce s-a intamplat. In 2 minute am aflat si in 10 minute eram iesita din casa. Stau la 2 minute de Spitalul de Arsi si fara sa ma gandesc de 2 ori, am fugit efectiv din casa cu costumul de spital in ghiozdan.

Ajunsa acolo intreb la receptie unde pot fi de ajutor. Un politist, dupa ce a aflat ca sunt anul 5 si vreau sa dau o mana de ajutor m-a alergat la propriu pe sectia de ATI a spitalului. Nu voi descrie ce am vazut. Pe moment a fost un soc. Va voi povesti ce am trait eu.
Am stat toata ziua, de la 7 pana la 16:00 in picioare si am ajutat la pansat. Da-mi comprese intermediare, deschide borcanul de F(am un lapsus cu numele substantei), desfa 2 de Gassolind, du-te la farmacie si ia apa distilata, da-mi fasa mica, fasa mare, comprese mici, tartine (niste comprese ft ft mari). intr-o ora eram ca la fabrica, mainile mele munceau fara sa mai primeasca comenzi.

„Te rog nu te opri! Mi-a venit sa cad in genunchi de durere si de suflet sfasiat”

La un moment dat am luat o pauza si m-am dus pe sectia de arsi sa “vizitez” pacientii, mentionez ca acestia nu erau pe ATI. si am intalnit-o pe EA, o sa ii zicem N. (din motive de confidentialitate, literele pacientilor nu sunt reale). infasurata din cap pana la genunchi in fese, cu fata umflata, incapabila de orice miscare. I-am dat apa, i-am dat de mancare atat cat organismul ei a putut sa primeasca, i-am dat iar apa. Plangea. Mi-a spus ca ii vine sa se sinucida de durere. Am intrebat o asistenta daca i se mai pot face analgezice; mi-a zis ca nu, avea dozele maxime altfel ar fi intrat in soc. M-a intrebat cat e ceasul si mi-a zis ca daca e mai putin de 2, sa nu ii zic. Era 12:30 si i-am zis ca e 3. Cel mai bun lucru pe care l-am putut face. Si plangea de durere si gemea, nu se putea zvarcoli de durere. si atunci m-a rugat sa vorbesc cu ea, sa ii spun tot ce imi trece prin cap. M-am asezat ca piticul langa patul ei si am inceput sa ii povestesc de mine, de pisica mea, de catei, de parinti, de colegi, de absolut tot ce imi venea imi minte. Dupa o ora nu mai aveam idei si atunci am auzit cuvintele care nu vor iesi niciodata din mintea mea: Te rog nu te opri! Mi-a venit sa cad in genunchi de durere si de suflet sfasiat. Voiam sa o iau in brate, sa incurajez, sa fac ceva sa ii fie mai bine. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost sa nu ma opresc.“Mi-e sete”. “Ma duc sa iti caut un pai” “Te rog sa nu lipsesti mult, vino inapoi”. M-am intors si nu mai stiam ce sa fac. “Vrei sa iti mut perna?” “Nu stiu” “Vrei sa mai mananci?” “Nu stiu” “Cu ce pot sa te ajut?” “Vreau sa nu ma mai doara”.
si am auzit un strigat: Emaaaaaaaa, unde esti??? Ma striga asistenta de la pansamente. Vin-o repede incoace si ajuta-ma. si am lasat-o o vreme. si de la capat, comprese intermediare, Gassolind, fese, de data asta cu lacrimi in ochi si in spatele pacientilor.
M-am intors la N. Dormea. Era ca un copil dupa o zi lunga de joaca. Cu o fata linistita. Dormea linistita. Fara dureri.

“Noi suntem dintre aia norocosi”

„In salonul de langa le-am intalnit pe ELE: D., O. si I. Fete de varsta mea, cu facultatea deabia absolvita, cu tot viitorul inainte. tintuite la pat de durere si de socul eventimentelor, care incercau sa gaseasca ceva bun. “Noi suntem dintre aia norocosi” obisnuiau sa zica. In acea dupa-amiaza le-am dat sa manance, le-am ridicat pernele, le-am invelit, le-am tinut de vorba. O gura de aer.
Am ajuns acasa franta si n-am reusit sa inchid un ochi in noaptea aia. Te rog nu te opri. Cuvintele acestea sunau incontinuu in mintea mea. Vreau sa nu ma mai doara.
A venit iar dimineata. Iar pansamente. De data aceasta cu baie pentru a putea fi luate mai usor cele din ziua precedenta. Nu va inchipuiti ce dureri, ce vointe de fier au fetele mele. Au plans, au ras, au injurat, dar au stat cuminti la pansat. si am luat-o de la capat spre pranz. Mancare, apa, perne, vorbe. Pana am ajuns sa doreasca sa povesteasca ce s-a intamplat. Le-am ascultat cu inima cat un purice, gata sa izbunesc in plans in orice moment. Te rog nu te opri in mintea mea neincetat.

„Simt ca o parte din minte a murit. Am iubit-o”

„Si m-am intors la N. sa vad ce mai face, cum i-a fost peste noapte. Sa vorbim din nou. Mai aveam idei ce sa ii povestesc si inca putina tarie de caracter sa nu cad in genunchi. Am intrat in salon si am vazut-o stand pe diagonala patului, schimbata la fata. M-am uitat catre pieptul ei si atunci am stiut. Nu o mai durea.
Simt ca o parte din minte a murit. Am iubit-o.
O parte din minte se gandeste ca fetele mele se vor face bine si peste jumatate de an vom iesi la plimbare sa le sarbatorim lupta si victoria.
Cealalta parte din mine este un monstru. imi vine sa urlu de durere pentru ele si pentru chinurile prin care trebuie sa treaca. imi vine sa urlu ca nu pot face nimic mai mult pentru ele. Ma simt neputincioasa. Voi merge zilnic la ele si le voi fi alaturi. Cu inima mereu alaturi de N., desi ne stiam de cateva ore, voi lupta ca viata mea sa insemne ceva in lumea aceasta.”, a scris Ema Onisai pe blog.

(Gabriel Constantinescu)