Ioan Niculae, despre anii cand viata de bogatas nu se vedea nici in somn: „Cand eram copil si mergeam cu vacile, visam sa am o Dacie, nu un avion”
Rep: Sunteti pe locul secund in topul celo mai bogati romani. Cum e viata de miliardar in perioada de criza?
I.N.: La fel ca pentru orice alt om. Raspunderea e enorma pentru fiecare. Pentru mine ca trebuie sa tin afacerile pe linia de plutire, iar pentru omul simplu pentru ca trebuie sa isi castige painea. Exista o responsabilitate a fiecaruia.
Rep: Cat de mult cantaresc deciziile celor cu bani acum?
I.N.: Enorm. Iti dau un exemplu. Intre iulie si finalul lui septembrie 2008, am pierdut aproape 80 de milioane de euro din profitul pe care il puteam obtine pentru ca am facut greseala sa lucrez pe stoc cu ureea. 80 de mi-li-oa-ne!
Rep: Cu toate acestea, averea v-a crescut.
I.N. Domeniul meu de activitate nu va fi foarte tare afectat de criza care bate la usa, daca nu vor exista decizii politice stupide. Ce fel de decizii? Spre exemplu, la un transport rutier te obliga sa pui pe un camion doar 20 de tone, desi ele sunt de 40 de tone. De ce? Pentru ca nu avem drumuri bune! O bataie de joc…
„Pe 7 ianuarie ’92 am ajuns la un milion de dolari”
Rep: O intrebare „banala”, dar necesara: cum ati facut primul milion?
I.N. Am deschis o firma in apropiere de New York, romano-americana. Eram cinci oameni. Faceam tranzactii cu ingrasamant si cu cafea columbiana, sunt cel care a adus Colcafe in Romania. Stiu exact data cand am atins milionul, pentru ca am fost curios de la inceput cand voi ajunge la aceasta cifra. Pe 7 ianuarie 1992 aveam in banca suma cash de un milion si unsprezece dolari. Am baut o sticla de whisky toti cinci si i-am lasat sa fumeze in birou. Era sarbatoare, pentru ca aveam doar un birou si o baie si, de regula, fumam pe rand ca sa nu ne asfixiem.
Rep: Ati fost vreodata sarac?
I.N. Inainte de Revolutie, am fost la fel de sarac sau la fel de bogat ca toata lumea. Eram lucrator la Comert Exterior, aveam 2.000 de lei salariu ca incepator. Parintii mei au fost de la tara, se ocupau cu gradinaritul. Ii ajutam sa-si vanda produsele, le caram cu masina. Nu am simtit niciodata ca mor de foame.
Rep: Ati dat cu sapa, cum se zice?
I.N.: Cand eram copil, m-au luat de vreo doua ori la secerat, dar nu prea ma pricepeam. In schimb, ma trimiteau cu vacile. Atunci visam sa am o Dacie, nu imi inchipuiam ca o sa ajung sa am un avion. Tin minte si acum ce am simtit cand m-am intors de la Videle de la bacalaureat si am vazut o Mobra (n.r. – motocicleta) in curtea noastra, pe care o cumparase tata pentru mine si pentru sora mea. In acea vara a fost o adevarata lupta cine prinde sa ia Mobra. Ascundeam cheia sub perna sa nu o ia sora-mea, dar cand ma trezeam dimineata vedeam ca nu mai e in curte. Sora-mea batea un cui si isi facea ca o cheie. O pornea imediat.
Cand v-ati luat Dacia visata?
La 21 de ani, cu ajutorul parintilor mei. Cand aveai o Dacie, mai ales noua, aveai ceva. Normal ca mai intorceau si fetele privirea. Apoi mi-am dorit un Aro. L-am avut si pe ala datorita unei intamplari fericite. Am mers intr-o delegatie in China, cand lucram la Comert Exterior, si am incheiat un contract foarte avantajos pentru Romania. Am stat o luna si jumatate acolo. Era o singura cursa pe saptamana Bucuresti-Beijing si, in fiecare luni, cand aveam bagajul facut sa merg la aeroport, pentru ca nu se semna nimic, primeam un telex din tara sa prelungesc sederea. Intr-un final s-a incheiat cu bine si la intoarcere am primit aprobare pentru Aro.
„Eram un fotbalist de viteza, dar foarte egoist”
Ati fost mereu fascinat de afaceri?
I.N.: Nu. Cand eram mic, imi placea fotbalul. Alergam toata ziua. Am jucat la Divizia C si, pentru scurt timp, la Divizia B. La Petrolul Videle eu eram extrema dreapta, iar Cezar Zamfir, care ulterior a ajuns si la echipa nationala, juca fundas stanga. La antrenamente nu ma lua niciodata la viteza. Eram un jucator de mare viteza, dar si foarte egoist, nu dadeam drumul la minge. Mai tarziu am invatat ca jucator de valoare e si cel care paseaza, nu doar cel care dribleaza. Eram asa si pentru ca pe tapsanurile alea de la Alexandria nu-mi lua nimeni mingea. La 18 ani si jumatate mi-am rupt piciorul si m-am lasat, spre bucuria mamei mele, care dorea mai mult sa invat.
Si ce ati facut apoi?
M-am inscris la Scoala de Ofiteri de la Baneasa. Am stat acolo patru ani. Viata era foarte dura, era o scoala care te modela. Daca inainte cand vedeam trei insi la coada nu mai stateam la ea, dupa scoala stateam si daca erau 300 de insi, aveam rabdare.
„Am stat