Interviu cutremurător cu o campioană mondială care și-a rupt coloana și a rămas paralizată: ”Nu mă lăsați singură, stați cu mine!”

Kristina Vogel, 27 de ani, două titluri olimpice și 11 mondiale la ciclism, a suferit un accident horror, în timpul antrenamentelor. Pe 26 iunie 2018, pe velodromul din Cottbus, Kristina s-a izbit într-un ciclist danez care făcea probe pentru start. A rămas paralizată de la piept în jos! Acum, încearcă să ia în piept o altă viață!

Anunțul paraliziei a venit în urmă cu câteva zile, așa că Der Spiegel s-a dus după un interviu, preluat de gsp.ro.

Ce îți amintești despre ziua accidentului?

Părea o zi oarecare. Soarele strălucea, iar eu îmi făcusem câteva planuri. Voiam să mă antrenez, să mă duc să mă plimb cu carturile după-amiază și să beau un cocktail seara, mai ales că era ziua de naștere a coechipierului meu, Max Levy.

Dar lucrurile au ieșit complet diferit. Ce s-a întâmplat?

Mă antrenam împreună cu Pauline Grabosch, făceam câteva sprinturi, ea era în fața mea și amândouă eram în poziție aerodinamică. Apoi ea s-a dat la o parte și am trecut eu in față. Și pe urmă totul s-a întunecat. Întuneric adânc. Următoarea amintire este când mi-am recăpătat conștiența pe velodrom.

Ce se întâmplă cu toți pensionarii din România cu pensii mai mici de...

Și să mori e SCUMP în Cluj-Napoca. Cu cât se vinde un loc...

Cum te-ai trezit?

Eram întinsă, cu fața în jos, pe mijlocul velodromului, într-o poziție relativ stabilă. Primul meu gând a fost: respiră, respiră, hai, recapătă-ți controlul. Și după aceea m-am gândit: nu mai vreau să am un accident serios încă o dată (nr. Kristina a mai avut un accident grav în 2009, despre care povestește mai jos).

Ce a urmat?

Am văzut că toată lumea aleargă către mine. Atunci mi-am dat seama că a fost o căzătură gravă. Și apoi am simțit presiunea. O presiune imensă. Tot trupul mi s-a umflat. Aveam impresia că mă strânge totul, dar în special pantofii de concurs. Sunt făcuți ca să fie perfecți ca mărime pentru a mări transferul de putere în pedale. Dar le-am strigat: «Dați-mi pantofii jos, repede, dați-mi repede pantofii jos». A durat puțin, fiindcă au un sistem de prindere complicat. Și am văzut pe cineva că pleacă cu ei. Dar eu nu am simțit că i-ar fi dat jos. Mi-a devenit clar, asta era. Acum sunt paraplegic, nu voi mai merge niciodată.

Nu ai fost copleșită de panică?

Nu, doar mă gândeam: stai calmă, vor veni doctorii. Coechipierii mei, Max Dörnbach și Max Levy, erau cu mine și ultimul mă ținea de mână. Și le spuneam: «Nu mă lăsați singură. Stați cu mine». Aveam nevoie ca cineva să mă țină de mână până înțelegeam ce se întâmplă, ce pățesc.

Te durea?

Era infernal de greu să respir. Dar mi-am zis: nu plânge, fii puternică, relaxează-te. I-am implorat să mă sedeze, iar lucrurile au devenit apoi încețoșate. M-am trezit într-un elicopter ADAC (un club de automobilism german) și mă gândeam: Slavă Domnului că sunt membru ADAC și nu trebuie să plătesc pentru asta. Incredibil ce gânduri are omul uneori! Unii sunt doar proști, nu? Apoi îmi amintesc că m-am trezit în centrul de traume de la Berlin, la două zile după prima operație.

Cum a fost trezirea?

Mă durea oribil. Mama și Michael, partenerul meu, erau acolo. Nu avea nimeni voie să mă atingă, nici măcar să mă țină de mână sau să îmi mângâie părul. Nici nu pot să descriu. Mi-au zis imediat că sunt paralizată. Dar știam asta deja.

 Cine ți-a dat vestea?

Am avut ochii închiși în primele săptămâni. Nu recunoșteam decât vocile. Cred că a fost medicul. Dar nu îmi aduc aminte când sau ce a spus exact. Mi-am dat seama de pe velodrom, deși vestea nu m-a copleșit. Dar, desigur, e oribil. Nu am alte cuvinte. Indiferent cum o împachetez, nu mai pot merge. Și asta nu poate fi schimbat. Dar ce puteam face? Trebuie să accept situația, cu cât o fac mai repede, cu atât mai bine. De asta îmi spun mereu: așa va fi de acum încolo, vezi ce poți face din asta.

Unde ți-ai pierdut simțul tactil?

Coloana mea vertebrală a fost secționată la a șaptea vertebră – deci de la piept în jos, aproximativ. Granița dintre simțire și amorțeală este graduală. Pe partea stângă merge mai jos decât pe partea dreaptă.

Cum se simte când îți atingi picioarele?

Îmi simt pielea, dar nu există feedback. Picioarele mele nu simt atingerea. E greu să descriu.

Ești credincioasă?

Am fost botezată și împărtășită, dar nu sunt credincioasă. Dar mama mea este. Mi-a spus odată că Dumnezeu nu ne dă niciodată mai mult decât putem îndura. Luându-mă după asta, cred că Dumnezeu din Ceruri are un plan pentru mine.

Care au fost cele mai grele provocări cărora a trebuit să le faci față după accident?

A trebuit să lupt mai mult decât am luptat în primele două săptămâni. Pentru supraviețuire. Am avut o a doua operație și un caz violent de pneumonie și a trebuit să fiu pusă într-o comă artificială pentru câteva zile. Am suferit oribil – nu am cuvinte să descriu. Doctorii au avut multe probleme cu analgezicele, fiindcă trupul meu absorbea medicamentele ca un burete. Dar nici nu puteau să îmi dea prea multe, fiindcă îmi paralizau plămânii. În unele momente, chiar am crezut că mor. Dar mi-am zis: nu ceda acum. Trebuie să continui. (începe să plângă și își șterge lacrimile cu degetul). Îmi cer scuze, nu plâng de obicei.

Când a fost primul moment când ai simțit că lucrurile se reglează cumva?

Primul moment fericit a fost când mi s-a permis să mănânc singură și am primit un castron de afine. Sora mea mi-a pus castronul pe burtă și le-am mâncat una câte una. Au fost cele mai gustoase afine pe care le-am mâncat vreodată. Al doilea moment a fost după a doua operație, când fizioterapeuții mi-au pus o margine la pat și Michael, partenerul meu, a putut pentru prima dată să mă ia în brațe.