Gara i-a devenit a doua casă. Povestea Aureliei, o femeie de 74 de ani, care a rămas în stradă: „Nu am mâncat, nici nu mai știu de când!”

Dacă te gândești cât de rău îți merge în viață sau câte lucruri îți lipsesc, atunci povestea pe care o prezentăm astăzi, în rândurile de mai jos, te va face să conștientizezi faptul că viața pe care tu o ai este un lux pentru unii. Iată povestea Aureliei, femeia care a ajuns din doamnă de „oraș”, om al străzii. 

Sunt multe exemple în jurul nostru care ne fac să ne dăm seama că nimic din ce noi că este greu, nu e chiar atât de greu, precum pare a fi. Unii nu au ce mânca, alții nu au un acoperiș deasupra capului, iar alții nu au cu se încălța sau îmbrăca. Sunt multe astfel de exemple în jurul nostru, care ne fac să conștientizăm anumite lucruri cărora nu le dăm atât de multă importanță și, care, pentru alții reprezintă un lux sau un ideal la care nu pot ajunge.

Fiecare poveste de viață pe care o auzim sau pe care o citim, ne învață cât de mult trebuie să apreciem lucrurile mărunte ce contează enorm. Modul în care alegem să ne raportăm la oamenii din jurul nostru și la binele pe care îl putem face ajutând, contează.

Pentru Aurelia, o bătrânică de 74 de ani, viața a luat o altă întorsătură. Gara i-a devenit a doua casă, iar durerea pe care o poartă în suflet nu i-a poate lua nimeni. Spune că a ajuns la vârsta asta ca un copil abandonat de părinți.

De mai bine de câteva zile, stă în sala de așteptare din gară și speră că cineva cu inimă mare o va ajuta. De mâncat, nici nu mai știe când a ținut ultima dată o bucată de pâine în mână.

“Nu am mâncat, nici nu mai știu de când! Dar asta să fie ultima problemă!”, apoi lacrimile au început să inunde obrazul doamnei Aurelia.

(CITEȘTE ȘI: Tragedie pentru o familie din Iași! Fiul a murit în Italia, dar părinții nu-și permit să-l repatrieze: „Sunt devastați!”)

„Am stat la bloc, mă credeam doamnă de oraș, apoi am ajuns în stradă”

A plecat din Alba Iulia și din acel moment, cursul vieții sale s-a schimbat la 180 de grade.“Am stat la bloc, mă credeam doamnă de oraș, apoi am ajuns în stradă. Ce mai cucoană sunt și aici, nu mă bagă în seamă nimeni să-mi zică măcar dacă mi-e sete sau foame. Am rămas a nimănui și cam atât!”

Și nu e singurul caz. Poveștile din gară sunt povești care ne cutremură pe mulți dintre noi. Fiecare zi reprezintă o nouă șansă la viață și oamenii aceștia trăiesc cu speranța că cineva le va oferi o mână de ajutor.

Dorm pe unde apucă, iar caloriferul a devenit sprijinul lor în nopțile reci.

„- Vă este frig?
– Copile dragă, foame și cam atât!”, a spus doamna Aurelia.

Nici nu mai știe când a făcut ultima dată baie. Pentru ea și pentru toți cei ca ea, viața a devenit un chin.

“Tinere, nu veni aproape! Miros… am săptămâni întregi, n-am avut unde să fac o baie. Mi-e rușine de nu mai pot, dar ce să fac mai mult de atât? Oamenii judecă mult, dar nu știu, măcar o noapte să dormi în stradă și ești alt om. Nici tu nu te mai accepți!” – o spunea răspicat și cu multă durere, doamna Aurelia.

Sursa: Facebook Povestea Mea