Filmul românesc interzis după ce a creat un adevărat scandal. Cum a scos regimul comunist din cinematografie, vreme de doi ani, o adevărată operă de artă

Odată cu venirea la putere a comuniștilor în România, cinematografia a devenit o importantă latură a propagandei noului regim. Firește, supusă unei zeloase cenzuri, ca în alte domenii ale artei și culturii. Totuși, în cele peste patru decenii cât a dictat reguli insalubre de viață, au existat fisuri în monolitul interdicțiilor, dar și modalități subtile de a le evita. La fel de adevărat, a existat o remarcabilă pleiadă de regizori, dacă ne referim la oamenii de film: Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Manole Marcus, Andrei Blaier, Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc etc.

Filmul românesc interzis după ce a creat un adevărat scandal.

Printre peliculele considerate “necorespunzătoare” de către criticii de mucava ai celei de-a 7-a arte se regăsesc: Reconstituirea (1970), Dincolo de nisipuri (1974), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), Faleze de nisip (1983). Printre victimele Consiliului Culturii și Educației Socialiste s-a aflat și Glissando, în regia lui Mircea Daneliuc.

Acesta din urmă fusese realizat la începutul anilor `80, dar a ajuns în cinematografe abia în toamna lui 1984, într-o variantă scurtată și ajustată la presiunea cenzurii. Cutoate astea, „Glissando” s-a bucurat avut de o bună primire din partea publicului și a majorității criticilor, în special datorită caracterului său pronunțat de parabolă despre sistemul politic totalitar.

O paralelă care a deranjat cenzura

Deși acțiunea era plasată în interbelic, iar pelicula ornamentată scenografic cu zvastici, într-o secvență de final, prin supraimpresiune, simbolul nazist cuprinde întregul ecran, pentru ca mesajul propagandisctic să nu treacă neobservat, filmul a fost văzut, justificat, și ca o denunțare a regimului comunist, de fapt, unul similar ca atitudine, cu cel din al III-lea Reich. Un sistem resimțit și prezentat ca un imens ospiciu grotesc în care granița dintre vis și realitate nu e prezentă și care împinge omul spre alienare și, mai apoi, suicid.

Originea vulnerabilității de care dă dovadă acest lungmetraj constă, în primul rând, în facture accentuat intelectualistă, cu mesaj puternic, dar atinsă de prețiozitate și lipsită de energia și de pulsația care fac ca celelalte filme ale lui Mircea Daneliuc din aceeași perioadă să rămână încă vii în memoria cinematografiei noastre. Faima lui „Glissando” a fost, într-o considerabilă măsură conjuncturală, datorată împletirii spiritului contestatar cu dorința publicului de a identifica secvențe subliminale scăpate ochiului cenzurii și, secvențial, îndrăznelii-deloc formale, filmul este totuși suficient de convențional, cât narativă.

Parabola nuditate, ospiciu-cazinou, nazism

Într-o cinematografie voit pudibondă și victimă a cenzurii, Daneliuc aducea nuditatea pe marele ecran, anticipând ideea dominantă din anii `90. Însă nu o nuditate cu încărcătură erotică, ci una ca metaforă a decăderii extreme spre ruină.. Paralela între trupurile goale ale bărbaților și femeilor, vârstnici în marea lor majoritate, care defilează prin ospiciul-cazinou și reprezentarea victimelor holocaustului nazist este ilustrativă, fiind accentuată, de pildă, într-o secvență în care pacienții primesc numere în timp ce li se face o radiografie sau în finalul în care aceiași pacienți sunt puși să execute exerciții fizice în plină stradă, nota metropolis.ro

Universul imaginat de Daneliuc și inspirat din nuvela „Omul din vis” a lui Cezar Petrescu, omul care a trăit și a scris în două regimuri politice, este redat prin prisma unui protagonist, rol jucat de Ștefan Iordache, portretizat ca victimă a unui sistem concentraționar, nefiind greu de imaginat ce l-a atras pe regizor, un spirit nonconformist și persecutat, la o astfel de narațiune.

Însă tocmai la acest nivel-de prezentare a unui erou aflat într-o apăsată criză existențială -filmul este mai puțin relevant. Spectatorul este prizonierul coșmarului și halucinațiilor pe care le trăiește Teodorescu, însă angoasa acestuia nu este suficient de puternic redată. Și asta pentru că atenția privitorului este deturnată permanent de imagistica senzaționalistă, excesivă și ușor repetitivă, dublată de o banală poveste de dragoste transformată într-o relație eșuată. „Glissando” rămâne totuși un film unicat al cinematografiei române, salvat de înclinația sa către imagini provocatoare de obsesii sau halucinații nu lipsită, pe alocuri, de o aparte strălucire.

Doi ani în spatele marelui ecran

Regizorul Mircea Daneliuc a încălcat toate regulile din perioada comunismului în filmul său „Glissando“. Acesta a fost produs în anul 1984. Pentru că a încălcat o serie a rigorilor din acea vreme, pelicula a fost interzisă mai bine de doi ani. Printre actorii care au jucat rolurile principale se numără: Ștefan Iordache, Tora Vasilescu și Ioan Fiscuteanu. Creația „Glissando“ a fost considerată una dintre cele mai tulburătoare pelicule produse de cinematografia românească înainte de prăbușirea comunismului. Narațiunea filmului îl are în centru pe Ion Theodorescu. Acesta este un tânăr educat, dar care își pierde toate bunurile pe care le are la un joc de cărți. Motiv pentru care își va trăi întreaga viață între cazinouri și aventuri temporare. Ion suferă de depresie și are halucinații. Din cauza tulburărilor de comportament, omul cade pradă obsesiei provenite de la un portret al mamei sale.

Ce tabuuri comuniste a încălcat filmul „Glissando”

În filmul lui Daneliuc apar scene de lesbianism, nuditate, travesti, dar și persoane care consumă cocaină. În pofida acestor lucruri, faptul care a fost cel mai supărător pentru activiștii supuși comunismului a fost că regizorul a făcut trimitere la dictatura fascistă din Italia. Acestea au fost cauzele pentru care filmul a fost interzis timp de doi ani de la producerea lui.

Regizorul a explicat la acea vreme că filmul „Glissando“ este ecranizarea unei nuvele fantastice a lui Cezar Petrescu, „Omul din vis”, din volumul „Omul din vis, Trei povestiri cu morți“ care fusese publicat în anul 1925. Totuși, Bogdan Jitea, expert de film, a subliniat că regizorul s-a îndepărtat destul de mult de textul scrierii, iar rezultatul a fost un film „profund original”. După ce filmul său a fost interzis, Daneliuc și-a depus carnetul de partid. Mai mult decât atât, el chiar a avertizat că va intra în greva foamei. După cei doi ani în care a fost trecut pe linie moartă, filmul a avut premiera în București pe 24 septembrie 1984, la cinematograful „Patria”, relatează adevărul.ro.

Relansat pe platforma gratuită Cinepub, „Glissando”, filmul cu care Mircea Daneliuc participa în 1985 la Festivalul de la Veneţia, se numără printre cele câteva opere cinematografice din timpul comunismului care au căpătat o faimă de necontestat.