„Fanfan”, regele-poet al puscariilor

TITANI. Eminescu si Creanga, „magistrii” poetului de bodega Razvan Mateescu Bolta Rece din Iasi este una dintre cele mai vechi locante din tara, datand din 1786. Aici, Eminescu si Creanga poposeau adesea, ca doi prieteni buni, la un pahar de Cotnari clocotitor ca o fecioara parasita. Azi, in locul lor apar „poetii saraciei”, cei care pentru un pahar si o bucata de paine sunt in stare sa-ti faca pe loc versuri cu dedicatie. Nici nu dai bine peste cap o otrava la litru, ca si apare un epigon de-al lui Eminescu. E Mihai Avasilicai, adica „Fanfan” zis si „Rechinul puscariilor”. Viata lui amara de dupa gratii e adeseori povestita in poezii pe care le intocmeste pe loc, pentru ca „versurile ii vin in cap din cauza la talent”. Sa tot aiba vreo 55 de ani. Pe aici toata lumea-l cunoaste. E poetul neinteles al Iasiului. Are un aer de geniu parasit si priveste cu superioritate de rege lumea din jur. Altfel, e sarac lipit de si mustele ii mor pe pereti. Toata averea lui incape intr-o punga de 3 bani: cateva foi de hartie pe care „asterne vise”, un pix si toalele de pe el. N-are decat patru clase primare, dar pare citit, stie sa foloseasca cu mestesug vorbele.

„Io-s prieten cu Plesu si cu Dinescu”

Isi face freza cu scuipat, pune picior peste picior, ofteaza adanc si incepe sa recite, expresiv si dand, din cand in cand, mahnit, din barba, asa cum a vazut el ca fac actorii pe scena: „Mai tot timpul e desculta, rareori in mergatori/Pielea-i de catifeluta, cand o mangai te-nfiori/ E placuta la gargara, rade si nu face fite/O superba domnisoara, in obraji are gropite.” Dupa ce termina de zis toata poezia, care are vreo 14 strofe, cere voie si se asaza, la o masa oarecare, pe un scaun. Face cunostinta cu clientii, un el si-o ea, apoi primeste de pomana un pahar de vin negru, pe care-l savureaza atent. Bine mai e la racoare! In timp ce soarbe bautura tare, il apuca mancariciul limbii si incepe sa turuie clientilor de la Bolta Rece verzi si uscate. Cum a stat el prin parnai si l-au fragezit gaborii cu ciomagul, cum s-au paruit vreo cinci pirande „dan amor” pentru el, ca era frumos in tinerete, nu ca acum, si ca ar avea un copil facut cu o printesa blonda, maritata cu-n bastan la Bucuresti. Baliverne de-ale lui. Abia la sfarsit, dupa ce se turmenteaza bine, povesteste despre cartile pe care le-a scris el de-a lungul timpului: „Fanfan-rechinul puscariilor” si „Poezii obraznice”- dedicata lui Florin Calinescu. La al doilea pahar e prieten cu toata lumea. Incepe sa tina discursuri, rosu-n obraz ca racul: „Eu sunt bolnav de inteligenta, stimati clienti. Am niste figuri de stil in mine, de va sparg! Sunt tigan, negru la chip si fara dinti, da’ am in loc de suflet un flutur mare, alb-alb. Si-s sarac. Ce, Eminescu era bogat? Venea aici, se intalnea cu grasu’ ala de Creanga, galgaia un vin bun si-i tragea dom’le o poezie, de se cutremura pamantu’. Ca el n-o sa mai scrie nimeni in Romania. Hai noroc!” Dupa al treilea pahar e scos afara in suturi de chelneri. Suparat, „Fanfan” le striga de dupa gard: „Ba, o sa mai auziti de mine! Vin si maine seara. Io-s prieten cu Plesu si cu Dinescu.”