Duncan Edwards, talentul frânt al lui Man. United

Pe 21 februarie 1968, la ora 2:15, după o luptă teribilă, inima lui Duncan Edwards a încetat să mai bată, cernind de durere nu doar sufletele fanilor lui Manchester United, ci ale tuturor celor care l-au văzut jucând. „Am văzut moartea de foarte multe ori, dar niciodată precum acum”, a povestit unul dintre chirurgii spitalului unde a fost internat starul lui United.

„În întreaga mea carieră, nu am văzut personalul unui spital atât de afectat. Acest băiat pe care nu îl mai văzusem vreodată era atât de tânăr, atât de puternic, atât de curajos… Ah, dar nu a avut nicio șansă.” Considerat cel mai mare Busby Babe dintre toți cei care au existat,  Duncan Edwards a devenit o figură aproape mitică printre iubitorii fotbalului englez. Legenda sa trăiește prin câteva imagini alb-negru și îl face să rămână pururea tânăr, mai ales prin amintirile celor care au evoluat alături de el.

6 februarie 1958 a devenit cea mai neagră zi din istoria lui Manchester United, după tragicul accident aviatic de la Munchen, în care au pierit opt dintre celebrii Busby Babes, la întoarcerea de la Belgrad, unde echipa tocmai obținuse calificarea în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, dupa un 3-3 cu Steaua Roșie. Căpitanul Roger Byrne, Tommy Taylor, David Pegg, Billie Whelan, Mark Jones, Eddie Colman și Geoff Bent au murit pe loc, în timp ce Edwards a încetat din viață două săptămâni mai târziu din cauza rănilor multiple.

Ce se întâmplă cu toți pensionarii din România cu pensii mai mici de...

Și să mori e SCUMP în Cluj-Napoca. Cu cât se vinde un loc...

Disparitia lui „Big Dunc”, după o luptă incredibilă pentru supraviețuire, a îndurerat și mai mult sufletele fanilor „diavolilor roșii”. Și asta, pentru că, la 21 de ani, Edwards părea să nu aibă rival pe teren și ar fi putut deveni unul dintre cei mai mari fotbaliști ai tuturor timpurilor, conform celor care l-au văzut pe viu.

Dincolo de calitățile lui fizice și tehnice, Big Dunc era și un lider înnăscut, iar Bobby Charlton a declarat că, dacă ar fi trăit, el ar fi putut conduce din teren naționala Angliei spre titlul mondial din 1966, în locul lui Bobby Moore.

Un jucător complet, care ar fi putut evolua pe orice poziție, deși inițial s-a făcut remarcat ca mijlocaș defensiv, Big Dunc a fost primul băiat minune din istoria fotbalului britanic, cu mult înainte ca George Best, Paul Gascoigne, Ryan Giggs, David Beckham sau Wayne Rooney să înfierbânte imaginația fanilor. Pe 2 aprilie 1955, debuta în naționala de seniori a Angliei la 18 ani într-o victorie cu 7-2 în fața Scoției, devenind cel mai tânăr internațional din era post-război, iar recordul său de precocitate a rezistat până în 1998, când a fost doborât de Michael Owen.

Pana în momentul morții sale, la 21 de ani, el va aduna 18 selecții și cinci goluri, cel mai faimos fiind cel împotriva Germaniei într-un meci disputat în 1956 la  Berlin. Reușita sa a fost o adevărată capodoperă, dupa un slalom devastator prin defensiva campioanei mondiale, șutând fenomenal de la 25 de metri în plasă. Germanii, uimiți de forța execuției, dar și de frumusețea golului, l-au poreclit „Boom Boom”.

Big Dunc a cucerit doua titluri de campion cu United, în 1956 și 1957, iar în penultimul său an de viață, a terminat pe locul al treilea în ierarhia pentru Balonul de Aur, după Alfredo Di Stefano si Billy Wright.