Decembrie `89. Povestea cutremurătoare a Nicoletei, fata de 14 ani bătută sub ochii frățiorului ei: ”Medicul trebuia să mă violeze!”

Nicoleta avea 14 ani în decembrie 1989. A trăit zile cumplite, cutremurătoare. A fost luată din stradă alături de tată și de frățiorul ei. A fost bătută, amenințată, terorizată. Povestea parcă neverosimilă a fetei a fost publicată de Oana Stănciulescu pe blogul ei.

”Eu aveam 14 ani, fratele meu 12. Ascultam seară de seară Radio Europa Liberă, cuibăriți în patul improvizat de tata în bucătăria apartamentului. Știam despre Timișoara și despre ceea ce se întamplase acolo. Știam că muriseră tineri împușcați iar de o săptămână nu ne găseam locul.

Tata se întorcea seara târziu de la serviciu și povestea mamei cum foarte mulți clienți de-ai lui șușoteau pe la mese despre ceea ce se petrecea la Timișoara. Toți așteptau și doreau o schimbare. Toți îl uram pe Ceaușescu, cu întunericul lui, cu frigul lui, cu lipsurile lui, cu toate minusurile lui.

Cine este și cu ce se ocupă Mihaela, văduva lui Silviu Prigoană. Are...

Cine este Monica Tand, SOȚIA lui Nicolai, câștigătorul Asia Express. Și-a schimbat radical...

Îmi amintesc că pe data de 21 decembrie m-am întors de la școală și am văzut la televizor mitingul lui Ceaușescu în care promitea și iar promitea… apoi niște urlete și brusc s-a întrerupt emisiunea…

Pe seară a venit tata acasă. Era plin de entuziasm, știa că în centrul Capitalei ieșiseră oamenii în stradă. Fusese „acolo”. Ne-a povestit că el a fost la Piața Romană și apoi la Universitate. Că oamenii au ieșit în stradă cu copii, că se strigau lozinci: „LI-BER-TA-TE!”, ‘„TI-MI-ȘOA-RA!”. Și era sigur că nu se va trage, că de data asta nu va fi vărsare de sânge ca la Timișoara.

S-a schimbat de haine pe fugă și a vrut să iasă pe ușă. Eu și fratele meu am cerut să mergem cu el, mama se împotrivea. Ne-am luat încălțămintea și hainele din cuier și ne-am îmbrăcat pe holul blocului ca să putem pleca cu tata. Mama a rămas în fața ușii, nedumerită și cu lacrimi în ochi. Tata ne-a încurajat, adresându-ne cuvintele: „Tată, veți trăi istoria…” Și ce-am mai trăit-o… și-n zilele următoare, și-n anii ce-au urmat…

Era aproape de miezul nopții, se trăgea cu trasoare luminoase ce păreau niște artificii în ochii noștri de copii. Nu puteam respira și nu înțelegeam de ce. Mă usturau ochii și nasul, dar strigam alături de toți cei de la Intercontinental: „LI-BER-TA-TE!”

Simțeam că ni se înalță sufletele, era o atmosferă incredibilă, nu ne era frică de nimeni și de nimic…

Până la un moment dat, când s-a auzit o bubuitură și s-a iscat o îmbulzeală îngrozitoare. Oamenii s-au îndreptat spre metrou iar tata ne-a tras după el, oarecum speriat. Am mers către metrou și noi, dar nu am coborât, am rămas undeva în fața restaurantului „Dunărea”, vis-a-vis de Inter.

La un moment dat am simțit, pur și simplu, că suntem luați pe sus, simțeam în spate o țeavă a puștii, ca un ghiont dureros, și auzeam doar „Haideți, pas alergător, mâinile sus”…

Și de la Inter până la Piața Unirii ne-am supus acelor ordine.

Era întuneric, am fost duși spre fântânile luminoase din fața magazinului Unirea. Acolo, un personaj îmbrăcat în uniformă militară ne-a întrebat ce căutam pe străzi la acea oră. Tata a mințit. A spus că ne întorceam dintr-o vizită… Ne-a pus o lanternă în ochi și ne-a cercetat hainele și încălțămintea. A observat că eram răgușiți, aveam ochii roșii și încălțămintea murdară și a dat un ordin scurt: „Luați-i!”.

Aceleași gărzi patriotice, patru la număr, care ne ridicaseră de la Inter ne-au condus în pas alergător până la secția 14 Miliție. Acolo, în garajul secției, cu mâinile ridicate și fața la perete, am fost bătuți. Bătuți crunt, până la leșin.Tata se afla între noi doi și ne ținea de mâini. Când simțea că alunecăm pe perete, ne susținea și ne ridica. Auzeam în spatele meu cum erau luați pe rând oameni și bătuți, înjurați, umiliți, întrebați în batjocură: „Ați vrut Libertate, mă? Ați vrut democrație? Vă dăm noi, mă, Libertate, vă dăm noi, mă, democrație”. Cei bătuți gemeau, implorau să fie cruțați, apoi leșinau… Și auzeam cum umpleau niște găleți cu apă… Intuiam, printr-un delir haotic, cum apa aceea umplea găleata, parcă mă rugam să fie mai repede aruncată peste cei leșinați ca să-i simt cum își revin la viață… Încercam să privesc amețită pe sub brațul stâng rezemat de perete (într-un final ne-au permis să ne rezemăm palmele de perete) spre cei căzuți în agonie, în spatele meu. Am văzut un tânăr scalpat, avea părul smuls și îi curgea sângele din țeastă… părul îi atârna ca o fleică… Plângeam și strigam în gura mare: „Libertate!”

Eram cel mai aproape dintre toți, eram exact lângă ușa pe unde au adus câinele lup, la un metru… Plângeam, știam ce va urma. Am auzit: „Pe ei!!! ” Câinele nu asculta comanda, cainele ne privea pe toți și schelălăia… s-a așezat.

Atunci un ropot de bastoane s-a năpustit și asupra lui. Câinele se uita în ochii mei, ne căutam privirile, plângeam amândoi. Plângeam în cor, toți cei aproximativ 20 de oameni arestați. Milițienii urlau și băteau câinele care s-a așezat, a refuzat total să ne atace. Câinele lup a avut milă de noi, dar ei, milițienii, nu au avut milă!

Simțitind că situția scapă oarecum de sub control, milițienii au dat un nou ordin să fim luați și băgați în dube. Nu știam spre ce destinație ne îndreptăm.

Am ajuns la Milița Capitalei. Eram obligați să stăm cu capul în bărbie, să nu privim în jur iar mâinile să le ținem la spate. Am auzit: „Lăsați-i pe copii în față!”. Am crezut că nu vom fi supuși la același tratament ca și maturii, dar nu a fost așa. Am trecut printr-un culoar de bastoane, eram loviți cu bocancii milițienilor, săream ca niște mingii de ping-pong prin aer.

Acolo, la Miliția Capitalei, a dat tata prima declarație. Tot mincinoasă. Nu recunoștea nici în ruptul capului că am fost „acolo”. Milițienii îl băteau și-l înjurau, că de ce a ieșit cu copiii pe stradă? Tata tăcea și plângea. De multe ori, când îl băteau, mă rugam să recunoască de unde veneam doar ca să nu ne mai lovească milițienii, nici pe noi, nici pe el.

După aproximativ o oră am fost legați la mâini cu sârme și, păstrând aceeași poziție ca la venire, trecând pentru a doua oară prin tunelul de bastoane, am fost urcați într-o altă dubă. Nu știam ce ne asteaptă… În dubă eram cinci deținuți și șapte milițieni.

Tata devenise nervos, mai agitat decât înainte. I-a intrebat pe milițieni unde ne duc. Toți tăceau. Tata încerca să ne încurajeze și ne spunea că, orice s-ar întampla, să rămânem împreună, să spunem că suntem frați. Vorbea cu noi, noi plângeam, duba mergea spre o destinație necunoscută. La un moment dat, tata a intrebat: „Ne duceți la Jilava?” Atunci, unul dintre milițienii care se aflau lângă el i-a băgat țeava puștii în gură și l-a amenințat „că-i zboară creierii dacă mai vorbește”.

Și așa am ajuns la poarta penitenciarului Jilava. Duba s-a oprit brusc și am auzit o voce din exterior: „Aici este un minor, jos cu el!” Și fratele meu a fost oprit la intrarea închisorii. Am început să plângem amândoi. Ne despărțeau. Tata plângea și mă privea insistent. În noaptea aceea am comunicat numai din priviri, nu puteam vorbi unul cu altul. Eu am rămas în dubă alături de ceilați patru deținuți.

Se crăpa de ziuă, era 22 decembrie. Ușa dubei s-a deschis iar cei șapte milițieni s-au grupat, s-au așezat în fața unui perete boltit. Am fost obligați să trecem printr-un nou culoar improvizat, pe de-o parte perete, pe de altă parte milițieni cu bastoane. Și am primit iar o bătaie de bun venit.

Aveam să recunosc peste 15 ani acel loc. Era Fortul 13 Jilava. Nu am aflat decât târziu, peste ani, de ce fratele meu a fost coborât mai devreme decât mine și oprit la poarta închisorii, iar eu de ce am fost introdusă în fort. Eu aveam 14 ani, iar deținut politic era considerat orice copil care avea împlinită această vârstă, la acea dată.

Am stat alături de deținuții din fort câteva ore, în aceeași celulă cu tata. Eram mulți, cam 60 de suflete. Cei mai mulți dintre noi începeam să ne dezmorțim după o noapte de bătaie și să simțim durerea rănilor. Mulți gemeau usor. Tata era cel mai vocal, era agitat, era nedumerit de ce un copil, o fată de 14 ani este într-o celulă plină cu bărbați. Avea căptușeala paltonului tăiată și ascunsese acolo, înainte de a pleca de acasă, două cartușe de țigări BT, pe care le împărțise soldaților și manifestanților în noaptea de 21, înainte de a fi arestați. Mai avea trei pachete. La un moment dat s-a apropiat de fereastra cu zăbrele, pentru că a văzut un gardian. I-a intins un pachet de țigări și a urlat la el: „Omorâți-mă pe mine, dar nu-mi omorâți copiii! Ce fac cu fata aici, ce caută copilul ăsta aici?”. Gardianul a înțeles că se strecurase o greseală iar eu trebuia să fiu scoasă din acea celulă și dusă la femei. L-a liniștit pe tata, spunându-i: „Calmează-te, vom rezolva! Peste câteva ore veți fi cu toții liberi, iar președintele țării va fi Iliescu… și e om bun!”

Dimineată, când au adus ceaiul și pâinea neagră, eu am fost scoasă din celula 89. Era ora 6. M-au dus într-o curte interioară și am văzut iar o dubă și un grup de băieți. M-am reîntâlnit cu fratele meu și ne-am îmbrățișat cu disperare! Un medic bătrân, cu părul alb, ne-a spus că duba ne va lăsa la Piața Unirii iar de acolo vom fi liberi. Ne-a consultat, eram toți bătuți. Un băiat cam de vârsta mea avea coastele rupte și nu putea respira. Medicul l-a învățat să se lege cu fularul ce-l purta la gât și i-a dat un calmant. Mie mi-a întins un bănuț de 5 lei, o monedă argintie, și mi-a spus să-mi iau fratele de mână, să cobor la metroul de la Unirea și să ne ducem direct acasă. În fort nu ne-a mai batut nimeni, chiar dacă poveștile îngrozitoare auzite acolo mă înspăimântau la fiecare pas.

A urmat urcarea noastră într-o altă dubă, cu destinația Miliția Capitalei.

Acolo am fost puși să spălăm WC-urile și holurile. Ne-au introdus într-o sală care părea o clasă dintr-o școală comunistă. Cu un birou ca o catedră, cu bănci, cu două tablouri care păstrau încă imaginile dictatorilor. Între tablouri, pe perete, se afla un ceas. Era ora 8,15. Atunci am înțeles câtă bătaie și alergătură îndurasem toată noaptea de 21 spre 22 decembrie. Și încă nu se oprea totul aici…

Fratele meu s-a întins pe bancă și, plângând iar, a ațipit cu capul pe picioarele mele. Plângeam și priveam tablourile cu chipurile acelea ticăloase! Îi uram mai mult ca niciodată! Mă gândeam la tata. Mă gândeam dacă va mai fi bătut, dacă îl vor omorî în pușcărie, mă gândeam acasă la mama, la sora cea mică…

Plangeam și priveam tablourile. Eram 10 băieți și doar eu singura fată, deci 11 copii întorși de la Jilava. Milițienii nu știau ce să facă cu noi după ce ne puseseră la activitățile matinale, păreau nedumeriți de prezența noastră acolo.

Ne-au lăsat în continuare în sala aceea de curs. Era liniște, copiii adormiseră. La un moment dat, baiatul cu coastele rupte s-a îndreptat spre tablouri și l-a luat pe cel al lui Nicolae Ceaușescu. L-a trântit pe podea și l-a călcat în picioare. S-a făcut zgomot, copiii s-au trezit, milițienii au intrat agitați în cameră. Băiatul era la locul lui deja. Milițienii urlau și întrebau cine a făcut așa ceva. Nimeni nu răspundea nimic. Toți copiii tăceau, nimeni nu l-a pârât pe puștiul curajos.

Atunci milițienii au luat rama spartă și plină de cioburi și au început să arunce cu ea prin toate colțurile încăperii, în capetele noastre, lovindu-ne în disperare cu bastoanele. Părea o încleștare disperată, o nebunie, o frică nebună, o furie interioară.

Cade sau nu cade Ceaușescu? Ne-au pus în genunchi pe podea în fața pozei sfâșiate de cioburile sparte și ne-au obligat să ne rugam și să-i cerem iertare lui Ceaușescu pentru gestul făcut.

De la Miliția Capitalei am fost duși la Centrul de primire minori din str. Aaron Florian, nr.4. Pe la ora 10, cred, am ajuns aici, toți cei 11 copii. Au urmat alte bătăi, am făcut cunoștință cu o pușcărie în adevăratul sens al cuvântului. Acum chiar eram deținuți. Aici era școala de corecție, era o anexă a Miliției Capitalei.

Mama Gabor era șefa acestui centru. Avea o figură palidă, osoasă, de femeie rea, ce mă ducea cu gandul la Auschwitz. Dacă nu ne adresam cu apelativul „mama”, eram bătuți de copiii mari ai Centrului, puși la ordinul directoarei. În acest centru am stat până pe data de 23 decembrie, ora 18.00, când am avut voie să o anunțăm pe mama să vină să ne ia.

Despre locul acesta nu pot povesti foarte ușor, sunt încă amintiri oribile care-mi invadeaza memoria, uneori am coșmarurile acelea urâte… Nu, nu pot! Sau mi-e frică și acum, după 30 de ani?

Știu doar, că am aflat mai tarziu, în 1990, că îmi întocmiseră dosar de prostituată, la 14 ani. Iar fratele meu avea dosar de delincvență juvenilă. Dacă nu cădea Ceaușescu, urma să ne ducă la Școala de Corecție mare, de la Bacău. Medicul centrului trebuia să mă violeze pentru a fi încadrată la acea faptă din dosar.

În cei 30 de ani am reușit să pătrund în toate locurile în care am fost bătuți, torturați și umiliți. Doar aici, în cel mai cumplit loc, nu am putut intra timp de 30 de ani, nu am putut trece peste acel gard al Centrului.

Pe tata l-au eliberat din Fortul 13 Jilava, pe data de 22 decembrie. A plecat ultimul din inchisoare, deoarece nu știa unde-i sunt copii. Toți spuneau că suntem acasă. Ne-a căutat două zile împreună cu rudele, prietenii și vecinii din cartier.

Dupa ‘89 au urmat ani grei. Tata, din cauza bătailor primite în acele zile și nopți, a suferit mai multe intervenții chirurgicale. A trăit numai prin spitale și s-a stins în următorii ani”, sunt rândurile care îți îngheață sângele în vene și care au fost publicate pe oanastanciulescu.ro.