Conduce TIR-ul paralizat de la brau in jos

ADAPTARE. Ghiorghi Filip isi face meseria de sofer de tir avand toate comenzile la volan IUBIRE. Filip o cunoaste pe Elena de peste 13 ani, dinainte de a suferi cumplitul accident Incredibil. Un roman isi face meseria dificila de sofer de TIR in conditiile in care are ambele picioare paralizate Adriana Popescu La numai 23 de ani, un tir i-a spulberat visele si pofta de viata. Diagnosticul stabilit in urma accidentului a fost crunt: traumatism vertebro-medular, implicand paralizia ambelor picioare. Culmea ironiei, la 13 ani dupa nefericita intamplare, Ghiorghi Filip nu le poarta pica vehiculelor de mare tonaj. Ba chiar, de cativa ani, conduce un tir adaptat, cu toate comenzile la volan. Cum a ajuns sa manevreze fara niciun fel de dificultate diferite masini (pe langa tir, conduce un camion, un microbuz si un papuc), ne-a spus chiar el. „Timp de trei ani dupa accident, stateam numai in casa si credeam ca nu mai am nicio sansa. Niste amici mi-au facut cunostinta cu Cristi Ispas, directorul fundatiei Motivation, o organizatie pentru sprijinirea persoanelor cu dizabilitati. Aici, am luat-o, practic, de la inceput”. Ghiorghi a invatat de la oameni asemenea lui ca nu este totul pierdut, ca poate sa faca ceva pentru sine. Surprinzator este insa faptul ca, desi paralizat, a invatat sa conduca, iar pasiunea sofatului l-a prins treptat. De 10 ani, strabate Europa in lung si-n lat, in interes de serviciu. A condus peste 10.000 de kilometri si chiar timp de 8-10 ore incontinuu. Daca va intrebati cu ce se ocupa, aflati ca nu e numai un simplu sofer al fundatiei, ci si coordonatorul fabricii de scaune rulante din cadrul acesteia. Angajatii fundatiei si ai fabricii sunt oameni ca si Ghiorghi, imobilizati in scaune cu rotile. Sotia lui, Elena, care a cazut dintr-un copac la 18 ani, este director executiv. Fane, recuperat cu greu dintr-o prapastie, asambleaza acum scaune. Nea? Liviu, nascut cu un picior mai scurt, e strungarul atelierului, Cristina, diagnosticata cu cifoscolioza, e atleta premiata la olimpiade de atletism pentru persoane cu dizabilitati, iar lista ar putea continua. Majoritatea stau in casele de tip familial ale fundatiei si au grija de copii cu deficiente, aflati in plasament. Nu am plecat de acolo fara a remarca extraordinara pofta de viata a acestor oameni. Muncesc, rad, glumesc, fac terapie si iar rad, iar glumesc. Sunt persoane care si-au depasit de mult conditia si se afla, acum, poate, cu un pas mai sus decat multi dintre noi, cei „intregi”. Lucru care ar trebui sa fie o lectie pentru toti care vad in orice fleac un capat de tara.