Cel mai neserios om serios ”lovește” cu picanterii de amantlâcuri de la locul de muncă! ”Își luau o fată proaspăt angajată și…” + ”Închide ăla și hai la o bere!”
Între boemă și istorie. Cel mai neserios om serios. Cel mai cu haz și deștept prieten. Și un vecin – enciclopedic. O minte briliantă, dar și un tip care – zice el – a încercat să pupe o mie de femei, fără să precizeze procentul de reușită. A fost ziarist de print și televiziune, a lucrat în zona de PR, iar acum este directorul Muzeului Academiei de Studii Economice. A publicat 9 cărți și are unele noi în proiect. Toma Roman jr.
Lumea te cunoaște atât ca personaj boem, dar și ca istoric și jurnalist. Cum se împacă toate astea?
– Într-adevăr, pot să spun că am trăit relativ intens anii 90 și începutul anilor 2000. Era o perioadă dusă cu capul în sine. Mi-a plăcut să sparg nopți, să am de-a face cu o mulțime de doamne și domnișoare, dar nu îmi puteam permite asta fără să fiu serios până la extrem profesional. Am avut principiul să fac treabă repede și bine ca să îmi pot permite după aia distracții. Nu cred că a avut cineva să îmi reproșeze ceva profesional vreodată. Îmi respectam termenele de predare când lucram în presă, dădeam rigoare științifică lucrărilor de istorie pe care le făceam. Pot să spun că am fost unul dintre cei mai neserioși oameni serioși.
”Scriam cu berea pe masă și țigara în colțul gurii, la niște mașini mecanice!”
Cum era atmosfera într-o redacție în anii în care ai început să lucrezi în presă?
– Chiar una de libertate. Îmi aduc aminte că scriam cu berea pe masă și țigara în colțul gurii, la niște mașini de scris mecanice. Imediat după 90 scriam de plăcere, exista un fel de voluptate a exprimării. Marfă era destulă, combinațiile oneroase și diverse țepe se dădeau mult mai puțină prudență decât acum, lumea s-a specializat între timp. Lumea era pasională, în redacții se întâmpla chiar să ne tragem șuturi în cur și pumni în cap de la divergențe politice. Ne împăcam repede, la una mică. Îmi aduc aminte că la România Liberă, pe unde am trecut episodic, era pe balcon un munte de ”motorole”. Astea erau niște pet-uri de vodcă ce se trăgea cu un pai, semănau cu niște stații de emisie-recepție, de aia se chemau așa.
Vă combinați între voi în redacție?
– Da. Erau telenovele și tragedii. Când ajunsesem mai experimentat, intrasem și eu în logica timpului, în care ”micuții maeștri” își luau câte o învățăcea, de obicei o fată proaspăt angajată. Îi dictai, o țineai după tine, aia prindea meserie și te lăsa cu ochii în soare. Se mai petreceau amoruri temporare când mergeam împreună cu o colegă în deplasări sau lucram la un subiect comun. După ce expira daravela asta se revenea la starea inițială.
(CITEȘTE ȘI: ACTRIȚA CARE I-A CUCERIT PE COPII RUPE TĂCEREA! ”PĂPUȘARUL, UN MIC DUMNEZEU?!”)
”Lumea era pasională, în redacții se întâmpla chiar să ne tragem șuturi în cur și pumni în cap!”
Făceați și multe improvizații?
– Da, destule. Eram la Zig-Zag prin 1993, cred, trebuia să fac pagina de cultură. Luase Premiul Nobel pentru literatură o doamnă de culoare din SUA, Georgie Washinghton. Atunci bineînțeles că nu exista net, iar tiparul era pe hârtie proastă, cu poze înecate. Nu aveam nicio poză cu femeia. Am luat una cu baschetbalistul Magic Johnson, care era chel, i-am făcut niște zulufi cu o cariocă și a devenit laureata. Nimeni nu s-a prins de mișcare.
Mai târziu, la Jurnalul Național, i se pusese pata lui Marius Tucă să facem săptămânal iarna ”Pagina de pârtie”, cu sporturi de sezon. Treaba era mișto în sine, implica o deplasare cu cazare pe Valea Prahovei, diurnă. Eu mă pricepeam la schiat și patinat ca Iohannis Klaus la balet. Am băut cu fotoreporterul Marin Raica, un băiat foarte fain, niște vin fiert pe buza unei pârtii, după care l-a rugat să-mi pozeze un cetățean cu fes și schiuri, între două vârste. A rezultat Predelescu din Predeal, un om – Saint Bernard, care salva pierduți prin munți și era un Dumnezeu al schiului. A ieșit un super reportaj.
Mai făceam și glumițe crude. Unei colege mai necitite, care scria un reportaj despre un sârb, i-am explicat că pe conducătorul istoric al Iugoslaviei îl chema Iosif Broz Titu-Lehliu. Alteia, că ”hatmanul Arbore” e ”vatmanul Arbore”. Ce au scris a apărut chiar așa!
Cum te-ai tras înspre profesia pentru care te-ai pregătit inițial, cea de istoric?
– Într-adevăr, sunt absolvent de istorie la Universitatea București, am un doctorat tot în domeniu. Întotdeauna am fost pasionat de trecut. Cam de prin 2014-2015 zona de anchete-investigații din media devenise toxică. Veneau dosare gata făcute, erau blocate unele informații, alte direcționate strict. Mă simțeam cam obosit. M-am regrupat la TVR unde am avut o emisiune de documetar, botezată inițial ”Istorii încâlcite” apoi ”Misterele istoriei”. Găseam subiecte inedite din istoria contemporană a României, am descoperit tot felul de povești, de la nepalezi morți în primul război aici, până la niște nemți uciși de ruși lângă Călărași, în al doilea, pentru niște treninguri. În ciuda orei proaste de difuzare făceam un rating foarte bun pentru TVR 2. După ce a fost ușuit de acolo Stelian Tănase, care mă adusese, o doamnă de la PSD și-a pus în cap să scape de toți oamenii angajați de acesta. De mine a scăpat ultimul.
Tot în acea perioadă m-am apucat să cercetez sistematic arhive despre comunism, să iau interviuri unor supraviețuitori ai represiunii roșii sau unor potentați ai vremii. Au rezultat trei cărți de care sunt foarte mândru: ”Râsu -plânsu în arhivele securității”, ”Cum l-a omorât Iorga pe Iorga”, ”Portret neretușat-Nicolae Ceaușescu”.
În prima scot la iveală lucruri de mare senzație, cum ar fi tratative între Nicolae Ceaușescu și Regele Mihai, cum trei asasini erau de fapt una și aceeași persoană, legătura lui Iliescu cu Nicolae Ceaușescu, despre un neamț care scoate oameni din România comunistă cu un avion.
În a doua arăt pe baza unor documente că asasinarea profesorilor Virgil Madgearu și Nicolae Iorga s-a petrecut cu totul altfel decât cum se știa până acum și cum cei implicați au devenit, până la final, agenți ai securității comuniste.
În a treia încerc să fac un portret al lui Nicolae Ceaușescu din interviuri cu apropiați ai dictatorului, care dau amănunte extraordinare despre viața lui.
”Închide ăla și hai la o bere, mi s-a uscat gura de cât am vorbit”
Ai mai scos și două cărți de beletristică…
– Da, îmi place să scriu și literatură. ”Omul care aduce pipi” e o colecție de proze scurte pseudo-erotice. Sunt intâmplări din viața mea, chestii auzite sau invenții, tratate într-o cheie ironică. Am gândit cartea ca pe un sit-com cu multe episoade, care încă nu s-a materializat. Am mai publicat un mic roman, ”Toți fiii președinților”, a cărui intrigă pornește de la faptul că un personaj foarte asemănător lui Ion Iliescu are un copil din flori la Moscova.
Cu ce te ocupi acum?
– Mă ocup de Muzeul Academiei de Studii Economice, care este unul dintre cele mai bune muzee universitare din țară. În afară de exponatele pe care le avem acolo, încercăm să facem și cercetare și istorie orală despre cea mai veche instituție superioară de învățământ economic de la noi (a implinit anul trecut 110 ani). Mai am în plan anul ăsta o nouă carte bazată pe interpretarea unor documente din arhivele securității, plină de informații explozive și un roman ezoterico-politico-erotico-polițist care pornește de la o crimă petrecută într-o lojă masonică. Închide ăla și hai la o bere, mi s-a uscat gura de cât am vorbit.
Cine deţine informaţii despre acest subiect este rugat să ne scrie la pont@cancan.ro, să ne sune la 0741 CANCAN (226.226) sau să ne scrie direct pe WhatsApp.