Cel mai de pret ajutor care ea l-a primit de cand e tintuita in scaunul cu rotile
Imaginea mamei mele in scaunul cu rotile, paralizata de la brau in jos, o am din copilarie. Ani in sir am asteptat sa apara solutia vindecarii. Acum, la cei 20 de ani ai mei, cred cu adevarat in sansa mamaei mele: transplantul de celule stem si recuperarea intensiva. Numai ca deplasarea zilnica cu taxiul costa enorm, avand si multe incidente cu soferii pentra ca noi stam la etajul 4 si mama trebuie coborata s urcata in brate, apoi trebuie coborat si scaunul de mers, iar soferii se enerveaza cand aud cat trebuie sa astepte, iar altii dau drumul la aparatul de taxat fara comentarii, important pentru ei este ca banii sa curga cat mai multi. Aveam 5 ani cand mi-am vazut mama tintuita intr-un scaun cu rotile. Minute in sir din fiecare dimineata in care tatal meu ii frectiona picioarele, zecile de exercitii pe care le facea cu fiecare deget, dar si pentru fiecare grupa de muschi m-au determinat sa inteleg ca mama nu va mai putea sta niciodata dreapta si semeata, asa cum fusese pana atunci. „Mama a paralizat”, imi spuneam in gand. De zeci de ori, fara insa sa-mi pot explica de ce tocmai mamei mele, „omul plin de viata. care transforma orice moment in bucurie”, i s-a intamplat nenorocirea. In inima mea, intregul univers creat in jurul parintelul care putea rezolva orice problema chiar si printr-un zambet s-a prabusit in acele clipe. Lacrimile tatalui meu, privirea blanda si inca luminoasa a mamei mele, vorbele soptite si inabusite de suspine ale celor doi frati mai mari rn-au chinuit indelung cand eram mica si nedumerita. Trei luni a stat mama in spital in urma accidentului de masina pe care l-a avut. Doctorii timisoreni nu i-au mai dat nici o sansa. Nici chiar dupa operatie verdictul nu a fost mai bland: paraplegie T11-T12-L1 prin contuzie medulara cu luxatie. Familia mea nu s-a resemnat. Am continuat cu toti sa luptam alaturi de ea. Au trecut de atunci 14 ani. Eu am crescut si m-am maturizat rapid. Cei doi frati ai mei au plecat , stabilindu-se la casa lor. Am ramas doar eu. Mana dreapta a celor doi parinti. Acum incerc sa-i aduc mamei un pic de recunostinta pentru grija si optimismul cu care rn-a inconjurat in toti acesti ani grei. Mama mea e tot ce am mai de pret. Nu e zi in care sa nu ma gandesc la cum era ea acum 14 ani:inalta. frumoasa, eleganta. Frumusetea nu i-a pierit nici acum. E insa mai timida. E o doamna inteleapta, citita, o femeie care nu a cerut niciodata nimic de la nimeni. E o mamica vesela si iubitoare. Doresc cu incapatanare sa o vad pe mama mergand din nou. Ani la rand am asteptat sa se faca o descoperire in domeniul medical. Nu mi-am pierdut speranta nici o clipa. Stiu ca va veni ziua cand o sa-i multumesc pentru cate a facut pentru noi si pentru cate inca mai face. Altfel decat prin cuvinte. Cu fapta. Pentru ca mama este sufletul familiei noastre si noi toti ne invartirn in jurul ei. Ruga mea vine ca un strigat disperat de ajutor catre cei care , cu votul lor , o pot ajuta pe Mihaela Paft, mama mea sa redevina omul de odinioara, soferul propriei ei masini cu hicomat. Solutia este unica: aceasta masina care o va ajuta sa mearga zilnic la recuperare. Si valoreaza enorm pentru o familie care nu a avut bani nici macar pentru a repara masina noastra veche din 1984, in toti acesti ani de boala toti banii au mers pe medicamente si recuperarile mamei. Tata e de formatie pictor. Cand era mama sanatoasa muncea ca telefonista. Si nu erau putine datile cand mergea si prin tara cu lucrarile tatalui meu pentru a le vinde. Eu am 20 ani si sunt studenta in anul I la Facultatea de Psihobogie. Stiu ca in lipsa banilor aoroape totul este in zadar pe lumea asta. Inainte de bac, am hotarat sa munceasc, iar banii stransi pe cele patru ore petrecute intr-un call-center erau folositi pentru plata orelor de kinetoterapie. E putinul pe care il puteam face pentru mama. Din pacate insa, recuperarea mamei trebuie facuta zilnic si ea trebuie transportata cu masina . Incerc sa nu ma dau batuta. Lupta pe care mama mea o da in fiecare zi cu boala m-a intarit si pe mine. Credinta mea in Dumnezeu si in minuni e mare. Stiu ca forta oamenilor buni la sufiet este atat de mare ca poate salva vieti. Iar viata e mai presus de orice. Si nu ma sfiesc sa-i rog pe cel din jur: „Ajutati-ma sa-mi salvez mama!”. Va rog votati cazul mamei mele ea are nevoie de aceasta masina care va fi cel mai de pret ajutor care ea l-a primit de cand e tintuita in scaunul cu rotile. Numele meu este Cristina Roxana Patt si am 20 ani . Cristina Roxana Patt Caras-Severin, Resita