Dezbracati, desculti si manjiti de tarina, copiii misuna in furnicarul mahalalei de pe malul raului Geoagiu, din Hunedoara. Dincolo de saracie si mizerie, descoperi universul lor: al muzicantilor, al lautarilor, al petrecaretilor.
Firi boeme, de artisti, trubadurilor cu vechime le-a mai ramas doar cantecul, pe care il au in singe. Niciunul dintre ei, insa, nu stoarce lacrimi cu vioara sa, asa cum face Nea Surdea.
Paul Lucian are 60 de ani si canta de la 7 ani. Nu aude nimic, dar manuieste arcusul ca nimeni altul. Nu a existat nunta sau botez la care sa nu fi fost chemat in tineretile lui.
„Cand cant simt vibratie, cantare, muzica. Pentru mine vioara inseamna dragostea pe care am mostenit-o de la tata”, povesteste nea Lucian.
Dupa ce ani de zile a incantat lumea la ospaturi, astazi, traieste amarat dintr-o pensie de 250 de lei. „Surdu” nu mai merge, acum, nici la nunti si nici la botezuri.
Nu pentru ca nu ar putea face fata, ci pentru ca nu prea-i place sa cante „modernisme si manele”. Mai canta din cand in cand acasa, iar in duminicile cu vreme frumoasa si calda, cand toti tiganii de pe Strada Muzicantilor ies pe ulita, isi ia si el vioara si participa la recital: ” Cat traiesc, cant si cand o sa mor le cant la ingeri o batuta de Alba. Altfel nu pot!”, zambeste batranul in timp ce mangaie vioara.