Ce superstitii si credinte existau in urma cu un secol! Romanii erau ingroziti la 1900 de strigoi, farmazoane si…
“Pana si Dracul se da in laturi din calea fermecatoarei”, este un proverb din partile Transilvaniei mai vechi de un secol, in spatele caruia se gasea o mare spaima care exista in popor la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Era perioada de domnie a lui Carol I, cand Ion C. Bratianu sau Dimitrie Sturdza tineau fraiele guvernului de la Bucuresti.
Pe atunci, fermecatoarea nu era singura de care romanii erau inspaimantati. Farmazoana sau vantoasa (considerate “fetele Sfantului Gheorghe„) dadeau si ele fiori reci pe sira spinarii doar cand le erau pronuntate numele.
O culegere de proverbe si zicatori, aparuta in 1901, arata ce superstitii si credinte aveau romanii in acele vremuri. Autorul acesteia, Iuliu Zanne, a colectat aproape doua mii de vorbe din popor, multe dintre ele facand trimitere la ceea ce unii dintre noi numesc azi… “Bau-bau”.
De pilda, fermecatoarea era socotita o persoana care isi vanduse sufletul Necuratului: “De fermecatoare, taranii au multa frica, desi acestea sunt tot din tarani. Fermecatoare e mai puternica decat toti dracii care sunt la ordinele ei. Ii necajeste si ii pedepseste, astfel ca le e frica de dansa. De obicei, fermecatoare e rea, razbunatoare si mai niciodata nu iarta”.
Dracusori mici, de vanzare!
De altfel, nu numai despre “fermecatoare” se credea ca pot face farmece, ci si despre farmazoane (cuvant care era derivat din “franc mason”).
Cand, prin targ, se vorbea ca “i-a sfarait harbul cuiva” se intelegea ca “i s-au facut farmece”! Iar pentru ca babele sa poata face vraji, romanii sustineau ca ele tin in casa cate un “spiridus”. “Spiritusul sau spiridusul e un dracusor mic, ce il au unele babe si unii vrajitori, cu care se servesc in savarsirea farmecelor lor. Spiritusul e un fel de sluga a unui drac, ce are in stapanire pe baba ori vrajitorul care face farmece.
Spiritusul e dat unor vrajitori pe un anumit timp si se hraneste cu miez de nuca si alte lucruri bune. Sateanul, cu spiritus, poate face toate farmecele: se aduc calare pe prajini ibovnicii la dragutele lor, se omoara ursitele ibovnicilor cu dragute, se ia mama vitelor, se mulge lapte din inima carului, se tamaduiesc bolile. Spiritusul se tine in diferite locuri, dar mai ales in ulcioare mici de marmura ori de pamant alb”.
Iuliu Zanne mentiona ca, la vremea respectiva, “erau o multime de babe ce aveau spiritusul” si ca aceasta se putea vinde! Si astea n-ar fi fost doar povesti, ci realitati: “Sunt povesti sustinute de adevarate. Multa lume adevereste aceste povesti si afirma c-a vazut asemenea intamplari cu ochii lor”.
Pe de alta parte, taranii fugeau ca „dracul de tamaie” de ielele sau vantosele le-ar putea calca prin batatura. “Ielele, maestrele, vantosele sunt niste fete ale lui Sfantu Gheorghe. (…) Prin iele, taranii inteleg niste zane, trei la numar, care traiesc in vazduh si, din cand in cand, se coboara pe pamant.
Si cine le aude cantand sau le vede zburand, ca niste ingeri cu aripi, pe loc ramane mut sau smintit. Cine sta sau doarme pe locul unde ele au stat, aceluia i se ia o mana sau un picior si boala e fara leac”. Astfel, cand o boala aparea ca din senin, oamenii erau siguri ca raul vine de la Iele, ca acestea „au dat un vant rau peste cel bolnav”.
Care erau cele mai cumplite blesteme
Pe atunci, oamenii se blestemau intre ei spunandu-si “Sa-ti zica gaea-n cap si hogia la ureche”. Acesta era blestemul aducator de moarte.
In acceptiunea romanilor bucovineni, moartea arata ca… Samodiva, adica era “o creatura cu dinti albi, incolo toata pielea ii era neagra”. De aici, se nascuse si expresia “Lua-te-ar Samodiva!”
In afara de Sarsaila sau Satana (denumiri pastrate pana in prezent), Necuratul avea si el numeroase nume. “Franga” era unul dintre ele, asa incat se impamantenise, mai ales in mediul rural, expresia “A se duce Frangei”. Adica, a-l “inghiti” Necuratul!
Mai mult, spiritul raului era descris si de cuvintele Scalaoiu sau Hala. Iuliu Zanne scria in lucrarea lui ca, la sfarsitul secolului al XIX-lea, “S-a umflat hala in el” insemna “E dracul intr-insul”.
Indeosebi in satele din Basarabia, romanilor le era teama, ca si azi, de ideea de a merge in iad. In acele timpuri, umbla credinta, in popor, ca omul, ca sa ajunga in Rai, trecea peste o punte ingusta ca un fir de par. Puntea era facuta peste iad si se rupea daca cel care o traversa fusese pacatos.
In iad, oamenii se asteptau sa o intalneasca pe mama lui Scaraoschi, o baba pocita si urata, de care s-ar fi speriat si sfintii cand au zarit-o. Aceasta era “Talpa iadului”, despre care pana si Ion Creanga pomenise in operele sale.
“Ea se hraneste cu oameni”
Azi, citim despre ursitoare in cartile cu povesti pentru copii. In acei ani insa, romanii aveau convingerea ca ele exista si in realitate.
Autorul culegerii scria, astfel, ca “Ursitoarele torc, pentru fiecare om, cateun ghem. Ghemele se deosebesc dupa marimea lor si dupa taria firului. Cand trebuie sa se nasca cineva, ursitoarele iau, la intamplare, din gramada de gheme, unul si se duc cu el la nastere, de-i harazesc noului nascut.
Daca acesta are noroc, ghemul este mare si cu firul trainic. Ursitoarele desfac firul acestui ghem, mai iute sau mai incet, si astfel se mai scurteaza sau se mai lungeste viata omului. Cand omul trebuie sa moara inainte de vreme, ursitoarele ii taie firul vietii”.
In aceeasi perioada, in Muntenia, populatia era inspaimantata de “Mama Padurii”. Despre aceasta se spunea ca este o “baba uriasa, grasa, foarte urata si cu niste dinti mari”. Romanii erau convinsi ca o pot intalni in mijlocul codrului, unde n-ar putea patrunde niciun picior de om. “Se arata cand ca o baba,. Cand ca o calugarita cu parul despletit, imbracata in negru, leganadu-se pe picioare si mereu ranjind. Ea nu se arata decat celor slabi de ingeri.
Ea se hraneste cu oameni. Asa se spune ca s-a dus odata la o stana si a cerut de la ciobani o cute ca sa-si ascuta dintii si, in urma, a mancat pe ciobani”.
In paralel, in zona Bucovinei circulau legende despre stafii si strigoi: “Stachia sau stafia era o femeie de statura gigantica, care pazeste casele vechi si parasite. Poporul de aici (n.r. – Suceava) crede ca stafia este un fel de umbra, in chipul unui om sau animal ce are puterea a tine zidurile sa nu se darame.
Acea umbra e chiar insufletita si uneori face rau si casnicilor ce locuiesc in zidirea aceea. Daca noaptea nu te vei uita inapoi, ea nu ti se arata niciodata!”
Stafia nu era insa atat de infricosatoare pentru oameni pe cat era… strigoiul. In popor se vorbea ca unii oameni se transforma dupa moarte in strigoi sau varcolaci si ca acestia veneau pe la casele apropiatilor din timpul vietii, noaptea, ca sa-i sperie:
“Daca peste un mort va sari o pisica, el se preface dupa ingropare in strigoi. Mormantul unui strigoi se cunoaste dupa aceea ca are o gaur ape unde iese si intra. Ca sa se ucida un strigoi i se bate un par in inima”.
Tot in timpul noptii se credea ca ies in calea trecatorilor si… nalucile: “Unii calatori povestesc ca li s-a intamplat sa le iasa inainte un tap, un caine, o pisica etc sa sa vada, de odata scantei inaintea ochilor, ori fulgere. Toate acestea ei le numesc naluca. Ei cred ca acestea nu sunt, sub deosebite chipuri, decat dracul care vrea sa incerce taria de fire omului. Ca dovada dau ca, facand semnul crucii, la vederea lor, acestea dispar.
Ei povestesc insa ca, in timpul acela, uneori se simt cuprinsi de o amorteala. Ei zic ca atunci e bine a face semnul crucii macar cu limba, in interiorul gurii”.
Unele dintre aceste credinte si superstitii s-au pastrat pana azi, existand (inca) zone in Romania unde oamenii (cu precadere, in varsta) se „jura cu mana pe inima” ca au vazut, macar o data, o stafie sau ca au auzit povestea unui strigoi care si-a „bantuit” rudele.