La jumătatea anilor ’70, Nicolae Ceaușescu s-a gândit să aducă la București toți artiștii neamului, într-un festival care să celebreze România. Zis și votat: la plenarea Comitetului Central din 3 noiembrie 1976 se hotărăște organizarea festivalului cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de independență a României și se explică în actul constitutiv că se dorește ”educarea oamenilor, a tinerei generații, în spiritul dragostei față de muncă, al devotamentului față de patrie și partid, față de cauza comunismului.”
Cotidianul Scânteia și almanahul omonim scriu despre festivalul, care, grație promovării intense de către stat, începe cu niște preselecții la nivel de județ și culmină cu marele ”bang” din mai 1977, de la București. În total, peste un milion de oameni și 100.000 de formații de muzică, teatru sau dans au participat la colosala festivitate care era descrisă în Scânteia cu acea limbă de lemn inconfundabilă, care astăzi poate părea încărcată de sarcasm: ”Cântarea României e o curgere de apă ce nu cunoaște sfârșit, izvorând de sub munte, care înaintează către câmpie, când în cascade, tumultuoasă și înspumată, când în lunecare lină”.
Întreg spectacolul era atent regizat, pe aceeași scenă desfășurându-se frățește, în acorduri de muzică patriotică, pionieri, călușari, actori, cântăreți, balerine sau brigadieri, cu toții dornici să transmită poporului și lumii același lucru: că România e grozavă.
De fapt, toată lumea, inclusiv cei de pe scenă, știa că România e o țară în care se murea de foame și de frig, cu alimentarele gol-goluțe și cu apă, curent electric și televiziune la program scurt.
Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația