Profesoara de istorie explică, în documentar, când a început aşa-numita „reformă agrară” şi apoi, pas cu pas, merge pe urmele evenimentelor de la 1957. În film explică şi cum, la început, ţăranii înstăriţi erau deposedaţi nu doar de pământuri, ci şi de alte bunuri din gospodărie, inclusiv de „căciula de pe cap”.

„Regimul îi trecea periodic de la o categorie la alta. Într-un an puteai fi considerat ţăran sărac, iar în următorul, chiabur. În felul acesta, puterea nu slăbea presiunea asupra lumii satelor, căutând să-i înfrângă rezistenţa prin orice mijloace. Şi populaţia săracă a fost inventariată, pentru că regimul trebuia să ştie cine sunt cei pe care se poate sprijini. Revolta s-a declanşat joi, 28 noiembrie, 1957, când la Suraia au ajuns 150 de persoane, însărcinate cu lămurirea ţăranilor să se înscrie în GAC (Gospodărie Agricolă Colectivă, n.r.)”, spune profesoara Sandu în documentar. (CITEŞTE ŞI: A riscat banii de la nuntă şi… A făcut 1 milion € dintr-o afacere pornită în garaj)

„Am aruncat cu bolovani în ei”

„Îndrumătorii erau cu pari în mână şi cu mâna pe cerere. Semnezi cererea ca să treci la colectiv! Era un învăţător, Mocanu Gheorghe, era chiar naşul, şi-i cer eu cererea şi scria acolo: «Mă trec de bunăvoie la colectiv, nefiind silit de nimeni». Bă, dacă e de bunăvoie, de ce bateţi lumea?”, îşi aminteşte fostul deţinut politic Vasile Neculiţă de unde a pornit revolta oamenilor. Iar până la violenţe nu a fost decât un pas.

„Se făcuseră echipe, îndrumători de la noi din comună, care din cadre didactice, care de la Poştă… Oamenii, majoritatea, fugiseră de acasă, prin grădină, pe la câmp, se ascundeau. Chiar şi eu am stat în fundul grădinii mai întâi. Şi pe urmă, când am auzit că unii strigau hoţii, apă, foc… ce-am zis? – mai eram cu un vecin – măi, dar ce facem noi aici? Eram tânăr, aveam 23 de ani, în 57 m-au arestat. Şi ne-am dus şi noi, ne-am întâlnit cu echipe, chiar aici (în apropierea gospodăriei – n.r.). Ei veneau încoace, noi ne duceam încolo. Şi cu bolovani am aruncat, ei în noi, noi în ei…”, îşi aduce aminte Nicolae Munteanu. (VEZI AICI: I-am aflat secretele. O fostă studentă a Ministrului Justiţiei dezvăluie: ”Eram fascinată de Tudorel Toader…”)

Şi Marin Crăciun povesteşte cum au fost acele zile de foc în comuna sa: „Trăgeau cu mitraliera pe şosea încontinuu. Când au văzut că se trage şi cade lumea, oamenii s-au ascuns. Am scăpat de nu m-a rănit pentru că m-am ascuns după o şură de paie, prin care nu intra glonţul. Au arestat vreo sută de inşi, din care la proces – la cercetări la Securitate, la Galaţi, am rămas 18 inşi. Ne-au condamnat pe toţi. De la 7 ani, până la 14”.

Bătaie până la leşin pentru cei care erau „împotriva sistemului”

Mărturiile foştilor deţinuţi politici sunt cutremurătoare. „Tăbăra pe tine, nu conta că nu vrei să dai iscălitura. Ei erau cei mai mari şi cei mai tari. Cu vecinii care au auzit, care au sărit, ne-am organizat să îi luăm la bătaie, ca să scăpăm de ei. Te bătea de te frigea, acolo, la anchetă. Mai mereu îmi aduc aminte cât am suferit. Cât ne-a bătut şi ce am făcut la Galaţi. Eram 60 de inşi, dormeam şase inşi într-un pat. Noi eram tineri, dar erau cei bătrâni, săracii… Dar nu conta: bătaia era bătaie. Era scris pe uşă: contra revoluţionarilor. Ne-a ţinut vreo şase luni acolo, la Galaţi. Apoi ne-au împachetat în vagoane şi ne-au dus la Gherla. La Gherla, mâncarea… cea mai proastă a fost mâncarea. Era ciorba de cartofi, dar dădea numai apa. Mâncam coji de cartofi. Făcea paste din astea, făinoase, dar băga cu braţul bălării în cazane. Varză, acră, de nu puteai să o mănânci. Că era murată, vai de capul ei. Asta era. Cel mai mult am suferit pentru mâncare. Nu aveai de unde”, povesteşte şi Costică Budu. (NU RATA, AICI: L-am găsit pe urmaşul celebrului matematician Grigore Gheba. El e profesorul care creează probleme pentru olimpiade şi concursuri şcolare!)

În documentar, surăianul Marian Apostu povesteşte cum a început totul. „Eu aveam pământ de la tata, şase hectare, plus ce avea bunicul, la care am venit – că m-a crescut mai mult el. Şi nu voiam să îl dăm. Era pământul nostru, era moştenire din tată în fiu. Pentru pământ am ţinut piept până s-a întâmplat de ne-a băgat la puşcărie. Ne-am adunat vreo 20, 30 de inşi. Şi am aflat că echipele (care trebuiau să convingă ţăranii – n.r.) sunt în Butuceni. Ne-am întâlnit la intersecţie cu echipa, au început să ne bată pe noi, noi am început să îi batem pe ei… unul a căzut într-o poartă, acolo. Pe urmă ei au fugit şi au intrat în şcoală. Asta a fost într-o joi, pe 28. Luni, m-a arestat. Era un poliţai aici, unul Dogaru. Şi a venit, ştiind că bunicul este chiabur, automat m-a luat şi m-a dus la poliţie, aici la post.De aici a venit maşina şi ne-a luat şi ne-a dus la Galaţi. Am ajuns la Securitate şi acolo a început ancheta: din noiembrie până în ianuarie. Acolo am întâlnit oameni din toate comunele astea vecine. Dormeam pe un pat din ciment, iar dedesuptul lui era o scurgere de apă. Când ne scotea la anchetă, ne punea ochelarii în ochi şi ne urca pe scări la biroul ofiţerului. Acolo ne lua la bătaie. Am fost bătut la gât, că după ce m-am eliberat am făcut operaţie. Aşa ne-a anchetat două luni de zile. Chemase martori… Şi în ianuarie 58 am fost judecaţi. La judecată, din toţi câţi am fost arestaţi, am rămas 13 inşi. Eu am avut 10 ani, iar ceilalţi până la 25 de ani de muncă silnică. Nu ţinea cont că plouă, că nu puteai munci. Chiar dacă ploua tare, trebuia să stai acolo. Munca silnică nu însemna numai să cari cu roaba. Munca silnică era şi interiorul. Am stat un an acolo pe celulă. Şi orice mişcare făceam acolo ne scotea afară, ne ducea la camera de torturat şi ne lua la bătaie. Ne dezbrăca, ne punea cu faţa în jos… şi începea să ne bată cu băţul până ne făcea negri. Dacă cumva leşinam sau ni se făcea rău, punea cearşaful pe noi şi ne uda, ca să nu murim. M-a băgat şi la izolare, unde trei zile nu îţi dădea mâncare. Mi-a adus un prieten un castron de mâncare de la bucătărie. Când ne duceam la muncă, erau nişte grădini pe acolo şi era nişte fasole din asta, rămasă pe arac – asta era spre toamnă. Eu, n-am avut de lucru, am găsit vreo câteva păstăi acolo şi le-am luat, le-am curăţit şi am dat să mănânc. Asta de foame. Eram tânăr, muncă era… am mâncat un bob, două… bună. Cum ai mânca alune acum. Şi am mâncat mai mult de 10 boabe, crude. Şi vă închipuiţi: toată ziua la muncă, noaptea, să mor. S-a umflat în mine. Când ne-a adus la Focşani ne-a ţinut mult, şapte, 10 zile. Şi ne dădea mâncare aici, … peste mâncare. Ne dădea mâncare bună, ca să ne revenim, să ne refacem. Unii dintre noi eram… Am venit pe jos de la Focşani până acasă”, povesteşte Marin Apostu. (VEZI ŞI: Am aflat povestea scriitorului care şi-a transformat casa părintească în muzeu)

Salvarea, în credinţă

De condiţiile din închisoare a vorbit şi Nicolae Munteanu, care îşi aduce aminte că a fost ajutat să depăşească greutăţile de preotul cu care era coleg de celulă. „Pe crucea mea vă spun, mâncam ce ne dădea, mâncam şi castronul. Şi cât am stat închis nu am mâncat niciodată la masă. Numai pe genunchi – la câmp – şi în dormitor – pe pat. Nu numai noi. În general, toţi deţinuţii de acolo. Aveam (de săpat – n.r.) trei metri (cubi, n.r.) două sute. Aşa scria pe normă să faci. Dar nu puteai să faci. Noi am fost trei persoane, sau patru, nu mai ţin bine minte, care munceam într-o groapă. Dar niciodată nu am făcut norma cât am stat. Îl aveam pe preotul Ioan şi l-am întrebat:

– Părinte, mai scăpăm noi de aici?

– Ce ştiu eu, Neculai? Nu sunt om ca şi tine? 

Pe partea cealaltă, te întorcea pe dos cu predica lui. Aşa ceva n-am văzut. Nici atunci, nici de atunci până acum. Ne încuraja, uitai de toate celea. Şi ne ţinea predica asta pe la vreo 9 ziua, şi stăteam la uşă, la vizetă. Când auzeam ceva, băteam cu palma în jos. Şi, pe la 10, ne împărtăşea. Avea o cutie de ebonită, mică, şi acolo avea împărtăşania. Şi eu am întrebat: Părinte, dar de unde aveţi vin tonic? Cu vin făcea împărtăşania acolo. Şi vă spun şi cum o facea. Zice: am avut de la Galaţi dat diagnosticul de bolnav TBC osos. Şi îi dădea vin tonic ca medicament. Şi cu reţeta de la Galaţi a plecat cu totul. Şi îi dădea şi acolo, la Gherla. Anafura cum o făcea? El dormea la etajul II. Şi eu tot la etajul II, la pat. Paturile erau suprapuse la patru etaje. El în fiecare noapte, până la 11, 12 noaptea, făcea nişte bucăţele, ca de mazăre, de pâine. Pe pernă. Şi făcea 42, că le-am şi numărat. Când veneau controale, cutia era la mine şi aveam marginea saltelei îndoite şi acolo o aveam băgată. Şi nu ne-a depistat deloc cu treaba aia. Când am venit acasă, nu mai cunoşteam nimic. Mi se păreau şoselile înguste. Am găsit toţi vecinii grămadă la fântână, ştiau că trebuie să vin. Şi ce să…? Sărăcie, că nu aveam nimic. Nu aveam bani, nu aveam haine. Aveam o mătuşă croitoreasă, care mă iubea foarte mult. Nu avea copii şi ea m-a îmbrăcat, mi-a cumpărat ce mi-a trebuit”, povesteşte Nicolae Munteanu. (CITEŞTE ŞI: Viaţa lor pare desprinsă din filmele de acţiune. Ei sunt „vânătorii” de bombe)

Un documentar despre suferinţă şi dârzenie

În Suraia mai trăiesc patru dintre foştii deţinuţi politici, iar un al cincilea este originar din Vadu Roşca. Chiar dacă nu a participat la revolta din Suraia, a avut de pătimit pentru că s-a opus colectivizării în comuna sa natală. Am întrebat-o pe Camelia Sandu când şi cum s-a născut ideea acestui film documentar? Profesoara spune că a venit în Suraia în 1999, iar comuna a primit-o cu braţele deschise. De loc dintr-o altă localitate din Vrancea, profesoara de istorie a rămas de atunci în Suraia şi a încercat să dea, la rândul său, ceva comunităţii de acolo.

„Am fost implicată în 2013 într-un proiect de istorie orală, de fapt un curs postuniversitar la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca. Acel proiect presupunea ca noi, profesorii, să realizăm împreună cu elevii interviuri în comunităţile locale. Iar eu m-am gândit că Revoluţia de la 1957 este cea mai bună temă”, rememorează profesoara pentru CANCAN.RO, SITE-UL NR. 1 DIN ROMÂNIA.

Cu resurse puţine, Camelia Sandu şi-a dus la sfârşit sarcina dată la acel moment. Însă a realizat că poate face mai mult. „Atunci am intervievat 12 persoane, cu ajutorul a 22 de elevi de-ai mei. Nu doar persoane care au avut de suferit, ci şi martori. Iar după, conform proiectului în care eram implicată, am făcut un studiu, ca o dizertaţie. Şi materialele au fost publicate într-o carte, care a apărut la începutul anului 2015 şi lansată în aprilie 2016, tot aici, la Suraia. Atunci, la interviuri, am şi filmat. Şi m-am gândit că ar fi păcat să se piardă aceste materiale. Aşa că mi-am luat altă cameră de filmat, mai performantă. Unele interviuri le-am refăcut, iar altele le-am păstrat aşa cum le filmasem în 2013. Dar aveam nevoie de ajutorul unui profesionist, şi am solicitat sprijinul Consiliului Local, care a fost de acord să mă ajute financiar. Şi am dat drumul la realizarea acestui film. Este greu de spus cât a durat efectiv, tocmai pentru că eu am început practic atunci, în 2013, să lucrez la interviuri. Ceea ce pot spune cu certitudine e că din septembrie anul acesta am scris scenariul şi am început să filmăm”, ne-a spus Camelia Sandu.

La prezentarea filmului, eveniment găzduit la Şcoala Gimnazială din comuna Suraia, au participat şi doi dintre bărbaţii care au avut de suferit la revolta din 1957. În sala de clasă, arhiplină, au fost şi câţiva dintre elevii care în 2013 au ajutat-o pe profesoară la realizarea primelor interviuri, precum şi alţi profesori de istorie din judeţ. (VEZI ŞI: Au alungat-o din România şi… O naistă din Târgovişte a devenit celebră în întreaga Europă)

Cine deţine informaţii despre acest subiect este rugat să ne scrie la [email protected] sau pe Whatsapp la 0741 CANCAN (226.226)