„Noi, românii, suntem nefericiţi. Suntem puţin în urmă. Tot timpul avem ceva ce ne dorim şi uităm de tot ce avem“, mărturiseşte Cristian Manta, fotograf de meserie. La sfârşitul lui 2014 a început, în Reşiţa, oraşul natal al soţiei sale, un proiect numit „174 de motive pentru a zâmbi“.

A văzut că oamenii merg pe stradă apăsaţi de grijile zilnice şi s-a gândit să-i ajute. Cu un zâmbet.

Acum are o colecţie de sute de zâmbete, de la oameni simpli, români şi străini, dar şi de la artişti, politicieni. Întâlnirile cu Ştefan Bănică şi Dacian Cioloş i-au lăsat  impresii plăcute. „Ştefan Bănică e un om foarte deschis, a fost foarte primitor şi relaxat în a-şi face timp pentru că ştim cu este cu timpul la artişti“, spune Cristian. Fotograful e bucureştean get-beget, acum locuieşte în Arad şi pentru proiectul său a făcut poze în Spania, Belgia, Germania, Luxemburg. (CITEŞTE AICI: În urmă cu 32 de ani, l-a declarat mort la naştere, iar azi… E uluitor ce s-a întâmplat cu un copil abandonat de mamă în maternitate)

Cristian Manta povesteşte, într-un interviu pentru  CANCAN.RO. SITE-UL NR. 1 DIN ROMÂNIA, de ce nu a renunţat la proiectul zâmbetelor, deşi a fost tentat, dar şi de ce ar fi bine ca românii să zâmbească mai des.

– De la ce a plecat proiectul „174 de motive pentru a zâmbi“?

– Proiectul a început la sfârşitul lui 2014, din dorinţa de a transmite un mesaj celor din jur pentru că am văzut că foarte mulţi oameni merg cu capul aplecat, nefericiţi, uită să zâmbească. Ca fotograf, m-am uitat şi în jur şi, deseori, dacă mergi pe stradă, observi asta. Atunci, m-am gândit să fac un proiect foto prin care să le reamintesc că există motive de a le zâmbi dincolo de tot ceea ce înseamnă viaţa de zi cu zi, de griji. (..) Am început proiectul acesta micuţ într-un oraş, iar apoi l-am extins în mai multe oraşe din România şi din Europa. Încă nu am ajuns peste tot. (…) Acum, după aproape trei ani de zile, îmi doresc să fie cel mai mare proiect al zâmbetului din Europa, îmi doresc să creez o comunitate de oameni care să se inspire unul pe celălalt.

„Noi, românii, avem foarte multe scuze”

– Cum procedezi?

– Merg pe stradă, caut tipologii de oameni, adică oameni care nu neapărat sunt frumoşi, ci cei care îmi transmit mie o stare. Îi opresc, le explic proiectul, le arăt şi pagina (n. r. de Facebook), şi îi rog să-mi dea voie să le fac o fotografie zâmbind. Urmând ulterior ca ei să-mi scrie motivele din sufletul lor, nu motive generale, nu motive de pe Internet, ci de ce zâmbesc ei. Le zic aşa: „te duci seara, iei o cană de ceai cald sau de ciocolată caldă şi începi să te gândeşti acolo de ce zâmbeşti sau de ce nu mai zâmbeşti sau ce s-a întâmplat sau de ce zâmbeai“.

– De ce faci acest proiect?

– Ideea e nu doar să fac fotografii şi să am o bază de fotografii cu oameni care zâmbesc, ci e ca mesajul acesta să ajungă mai departe. Scopul proiectului nu e să umblu şi să fac fotografii pe care să le postez şi să zic că am un număr de nu ştiu câte fotografii, ci să influenţez pe cei din jur atât cât pot eu şi să-i fac să se gândească. La un moment dat, noi, toţi, avem momente bune şi momente mai puţin bune. Noi, românii, avem foarte multe scuze. Zicem: n-avem bani, n-avem salarii bune, n-am asta, n-am aia şi ne uităm doar la lucrurile acestea materiale. De fapt, uităm lucrurile care sunt cu adevărat importante cum ar fi: familia, patul, perna, sănătatea, micul dejun, îmbrăţişarea unei persoane, faptul că poţi să vezi – lucrurile simple peste care noi trecem că aşa e construită societatea noastră, să fim consumatori şi nu să ne oprim puţin din goana asta de zi cu zi de a însuşi multe lucruri. Şi să facem bani, cât putem de mulţi. Nu zic că nu sunt importanţi, dar ajungem, la un moment dat, în viaţă, să realizăm că suntem doar nişte mici roboţei care ne trezim dimineaţa, alergăm toată ziua, venim acasă şi ne punem în pat obosiţi şi suntem tot frustraţi, tot supăraţi, tot amărâţi şi … (…) Prin proiectul ăsta vreau să-i fac pe oameni să conştientizeze realitatea lucrurilor frumoase pe care deja le au. (VEZI ŞI: Povestea uimitoare a unui preot din Vrancea. A „înfiat” 20 de copii)

„Am vrut să nu fiu o victimă”

– Ce ai descoperit tu la tine în urma acestui proiect?

– Eu am fost foarte negativist înainte. Dincolo de faptul că proiectul acesta este foarte pozitiv, eu nu am avut parte de pozitiv în viaţă. (…) N-am ştiut ce a fost aia copilărie. La un moment dat, în adolescenţă, am vrut să-mi pun capăt zilelor. Cu ce m-a ajutat pe mine proiectul? Am vrut să mă ridic şi să nu fiu o victimă. Este foarte uşor să fii victimă într-o societate în care toţi se victimizează şi atunci am ales să nu fac asta, ca la sfârşitul vieţii mele să las lucruri prin care eu am putut să schimb lumea atât cât am putut, atât cum am putut, cu forţele pe care le am. Nu sunt nici bogat, nici persoană publică, nu am o influenţă aşa de mare, dar, cu toate acestea, îmi doresc să las ceva în urmă. M-a schimbat în sensul că mă responsabilizează pe mine ca, în fiecare zi, să nu mă las acaparat de ceea ce văd, să nu renunţ chiar dacă este greu, pentru că, uitându-te în jur, lucrurile de genul acesta (n. r. ca proiectul lui) nu sunt atât de promovate. Sunt persoane care mi-au scris: ”Am intrat pe pagina ta, aveam o dimineaţă proastă şi am început să citesc mesajele acelea ale oamenilor şi viaţa mea s-a schimbat”. Asta a fost un feedback foarte bun pentru mine. (…) Mă gândesc că merită. De foarte multe ori aveam de gând să renunţ din cauza finanţelor, din cauza mai multor lucruri. Şi atunci când primesc un feedback din acesta… Oamenii au nevoie de ceva autentic, nu de fake-uri, adică de lucruri care îşi dau o stare de moment şi nu te fac să te gândeşti de ce fac acel lucru. (VEZI AICI: A descoperit o teorie abracadabrantă. El este Einstein din Vaslui!)

Cum a ajuns Dacian Cioloş în proiectul zâmbetelor

– Cum a fost întâlnirea cu Dacian Cioloş? 

– Una dintre ideile proiectului este ca să includ oameni de toate tipurile, din toate categoriile sociale. Pe Dacian Cioloş mi-am dorit să-l am în proiect tocmai pentru motivele pe care le-ai enunţat. Nu-l ştiam personal. Am vorbit cu dânsul pe e-mail, am avut o discuţie şi am stabilit să ne întâlnim şi să facem lucrul acesta. A fost deschis.

– Întâlnirea pentru proiect s-a petrecut după ce a fost premier?

– După.

– În Bucureşti?

– Da, da, în Bucureşti. A fost o întâlnire specială pentru a face fotografia din cadrul proiectului „174 de motive pentru a zâmbi“.

– Ce impresie ţi-a lăsat?

– Una foarte bună, în sensul că întotdeauna am încercat să spun ce lucruri faine au încercat să facă ei, ca echipă de guvernare. El întotdeauna când se exprima, spunea despre noi, nu spunea despre el. Lucrul acesta e o smerenie care mie mi-a plăcut foarte mult la un om care a fost în fruntea unei ţări. Niciodată nu a vorbit despre el – „mamă, ce grozav am fost!“, ci spunea: „noi suntem cei care putem face“, „noi suntem cei care schimbăm“, „noi, toţi, putem face asta“. Este un om foarte modest, mi-a plăcut foarte mult atitudinea dânsului, respectul dânsului şi felul acesta de a fi simplu, dincolo de faptul că a avut o funcţie importantă. E un om simplu care a venit simplu, modest şi a încercat să transmită un mesaj chiar şi prin proiectul acesta „174 de motive de a zâmbi“. Concluzia? Nu că-l laud, ci chiar e un om de la care eu sunt sigur că mulţi dintre noi am avea ce să învăţăm pentru că, de foarte multe ori, sunt oameni care ajung într-o poziţie mai mică decât dânsul şi sunt aroganţi, iar felul lor de a-i privi pe ceilalţi e ca şi cum ar zice: „Eu sunt un munte şi tu eşti la poalele muntelui şi eşti un sclav“. Domnul Dacian Cioloş gândeşte lucrurile altfel şi mi-a plăcut mult să-l includ în proiectul zâmbetelor. A fost o onoare pentru mine să-l am acolo. (NU RATA, AICI: VIDEO EXCLUSIV. Plăteşte şi 30 de mii de euro pentru a personaliza un ”monstru”. El este regele tirurilor! Are cele mai frumoase camioane din România)

„Când vorbesc cu un om, cu asta încep: Nu vreau să-ţi cer niciun ban”

– Sunt mai receptivi străinii decât românii în ce priveşte proiectul?

– Oamenii din afară sunt mult mai deschişi. Ideea este că oamenii, în România, nu au timp. Noi ştim cu toţii că atunci când cineva te opreşte pe stradă ori vrea să-ţi ceară bani, ori vrea să-ţi facă o promoţie care e destul de suspicioasă sau n-ai bani pentru ea. Şi atunci, oamenii zic, când încerci să vorbeşti cu ei – „Nu, nu mă interesează“ sau „Nu am timp!“. Nici măcar nu te lasă să le explici despre ce e vorba. În momentul când ajungi să le explici, omul se opreşte şi ascultă şi zice „Wow, e foarte tare!“. Faţă de alte state, oamenii din România sunt mult mai închişi, mult mai speriaţi, cred eu, şi mult mai grăbiţi în a asculta, în a vedea despre ce este vorba. De multe ori când vorbesc cu un om, cu asta încep: „Nu vreau să-ţi cer niciun ban!“. Să nu fugă. Şi atunci sunt mai deschişi după aceea.

– De ce trebuie România să zâmbească?

– Da’ de ce nu ar merita? Nu sunt după ideea că noi toţi ar trebui să mergem pe stradă cu zâmbetul până la urechi, dar ideea este că noi, ca români, suntem nefericiţi. Suntem puţin în urmă. Tot timpul e ceva ce ne dorim şi uităm de tot ce avem. Au trecut de la comunism mulţi ani şi foarte mulţi dintre noi suntem tot acolo şi foarte mulţi dintre noi ne dorim tot acele lucruri. (…) Nu înţelegem că nemulţumirea nu o să ne ajute să fim mai bine. Atunci, de ce nu aş alege să fiu mulţumit pentru ceea ce am? Şi să încerc să schimb lucrurile pe care pot să le schimb, în mediul în care pot, chiar dacă trăiesc într-o ţară aşa, chiar dacă ceilaţi sunt aşa… Până la urmă, viaţa mea nu trebuie să fie guvernată de viaţa celorlalţi, şi principiile pe care eu le am în viaţă nu trebuie să fie dictate de către nimeni. (CITEŞTE AICI: Mărturii şocante făcute de sportiva ”notată” cu 10 înaintea Nadiei. Cum a fost umilită o mare gimnastă a României după ce s-a retras! I-au oferit un post de…)

Cine deţine informaţii despre acest subiect este rugat să ne scrie la [email protected] sau pe Whatsapp la 0741 CANCAN (226.226)

ANA HODĂIAN