CRISTINA TARCEA, noul preşedinte al ÎCCJ:,,Orice judecător care se respectă…‘’

S-a născut într-o familie de jurişti, tata, procuror, iar mama, judecător.Primele luni de viaţă le-a petrecut în sala de deliberare a Judecătoriei Rădăuţi, judeţul Suceava, pentru că la acea vreme mamele nu beneficiau de facilităţile epocii moderne privind durata concediului pentru creşterea copilului şi existenţa unor bone.

„Pentru că nu avea cu cine să mă lase, mama mă lua cu ea la instanţă. Ulterior, când am mai crescut şi mergeam la şcoală, după încheierea orelor de curs nu mă întorceam acasă, ci mă duceam tot la judecătorie, unde, într-un colţ, îmi făceam în linişte temele”, a povestit doamna Tarcea.

A cochetat la un moment dat cu ideea de a face Medicina, mai ales după ce a obţinut o menţiune specială la Olimpiada de Anatomie – faza pe ţară:„Cochetăria mea se datora şi faptului că liceul la care învăţam era un liceu de biologie-chimie şi mă ataşasem mult de diriginta mea, profesoară de Anatomie. Dar trebuie să recunosc că porţile pe care mi le deschidea destinul spre viitoarea carieră nu ar fi fost suficiente dacă nu aş fi realizat că pentru a putea intra la Facultatea de Drept era nevoie de muncă, muncă, şi iar muncă.”

Este de părere că, oricum, nivelul de cultură generală nu se conturează în facultate, când este deja prea târziu:„El se formează în familie şi la şcoală. Dacă este ceva în neregulă din acest punct de vedere, cred că atenţia noastră acolo ar trebui să se îndrepte: spre educaţia pe care o oferim copiilor în familie şi la şcoală.”

Nu are dosare care să-şi fi pus amprenta în mod deosebit asupra ei. Nici ca avocat, nici ca judecător şi crede că această aspiraţie de a fi drept este cea care îl apropie cel mai mult pe judecător de Dumnezeu „Mi-am impus aceasta. Să te laşi marcat de un dosar judecat înseamnă să fii subiectiv la dosarul următor de acelaşi tip pe care îl vei judeca. Or, de asta m-am ferit toată viaţa. Nu vreau să fiu subiectivă. Vreau să fiu dreaptă. Ştiţi… bunicul meu matern a fost un ţăran simplu, cu ceva avere. Pentru că a refuzat să intre în C.A.P. a fost trimis 5 ani la muncă silnică la „canal”, fără a fi trimis în judecată şi fără să se fi pronunţat vreo hotărâre judecătorească. A murit cu convingerea că, dacă l-ar fi judecat un judecător, nu ar fi trecut prin calvarul muncii silnice. De aceea, a făcut toate sacrificiile ca mama să urmeze Facultatea de Drept şi a insistat să devină judecător, pentru ca ea să facă altora dreptatea de care el a fost privat. Acelaşi lucru mi-l spunea şi mie. Tu trebuie să fii judecător! Şi să fii un judecător drept! Deşi eram studentă abia în anul I şi nu îmi alesesem calea. De aceea, repet, vreau să fiu dreaptă! Am auzit de multe ori spunându-se în spaţiul public că judecătorii se cred dumnezei. Nu neg, poate că sunt unii judecători – şi sper să fie foarte puţini – care cred sincer că sunt dumnezei, dar colegii pe care îi cunosc eu au o altă percepţie despre apropierea de Dumnezeu şi aceasta înseamnă să crezi în aceleaşi valori ale binelui, moralei şi eticii.  Pentru că noi nu discutăm doar despre dosare, părţi şi probleme de Drept. Uneori ne permitem luxul de a discuta şi despre valorile spiritului…”

Nu obişnuieşte să facă comentarii cu privire la evoluţia vreunui proces: ,,Orice judecător care se respectă nu-şi spune părerea despre un dosar ale cărui piese nu-i sunt cunoscute. Şi mai mult decât atât, potrivit legii, un judecător face aprecieri în fapt şi în drept doar prin hotărârea pe care o pronunţă şi doar asupra unei cauze pe care el însuşi a judecat-o’’.

În mod normal, nici procurorii, nici judecătorii nu ar trebui să aibă „voci”, în sensul comun al expresiei. „Vocile” justiţiei ar trebui exprimate prin actele de procedură îndeplinite potrivit legii şi propriilor competenţe. De aceea, nu sunt de acord cu afirmaţia că judecătorii şi-au pierdut statutul real de înfăptuitori ai justiţiei.

Potrivit Constituţiei, justiţia se înfăptuieşte prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe stabilite de lege. Atât timp cât judecătorul este cel care pronunţă o hotărâre de condamnare sau de achitare, instanţele sunt cele care fac justiţie, iar asta nu poate fi schimbat.

,,De aceea, niciodată adevărul judiciar nu se suprapune peste adevărul absolut. Important este, însă, să nu ai prejudecăţi, să nu fii superficial, să nu greşeşti şi să ai conştiinţa faptului că ai făcut tot ceea ce era legal şi omeneşte posibil pentru aflarea adevărului’’, a declarat Cristina Tarcea.

Întrebată cât de coruptă i se pare România, Cristina Tarcea a răspuns:,, Un fapt este cert! Corupţia există şi în România! Şi un alt fapt este cert. În societăţile aflate în tranziţie riscul corupţiei este major. Mi se pare un pas uriaş faptul că societatea conştientizează şi că are reacţie la acest fenomen. Mi se pare un pas uriaş că există hotărâri definitive prin care au fost soluţionate fapte de corupţie. Dar nu pot să nu subliniez că pedepsirea faptelor de corupţie este doar unul dintre mijloacele prin care fenomenul corupţiei poate fi diminuat. La fel de importante sunt acţiunile de prevenire a faptelor de corupţie. Şi aici mă întorc din nou la educaţie. ‘’

Îşi doreşte foarte tare să ducă Înalta Curte într-o zonă în care cei care trec pragul instanţei, să fie convinşi că se face dreptate: ,,Îmi doresc ca judecătorii Înaltei Curţi să fie puternici şi verticali, iar justiţiabilii care au trecut pragul instanţei să fie convinşi că aici se face, s-a făcut şi se va face dreptate’’.