Actrița care i-a cucerit pe copii rupe tăcerea! ”Păpușarul, un mic Dumnezeu?!”

Este mai mult decât fascinant să priveşti stativele pe care se odihnesc personajele teatrului de păpuşi. Luminile s-au stins, poporul gălăgios al copiilor a plecat, actorii s-au îndepărtat grăbiţi cu grijile lor zilnice, numai aici, pe culoarul întunecos, zeci de capete sculptate în lemn, perechi de ochi din catifea, inimi care au bătut sub straturi de vopsea, ascund o tăcută tristeţe. Chemat la rampă, interpretul oricărui teatru îşi gustă triumful; acolo, în bătaia reflectoarelor, el este întruchiparea visului de o seară a sute de oameni. După ce păpuşile se retrag, nimeni nu primeşte aplauzele. De câte ori actorii au urcat pe scenă pentru a saluta publicul, dezamăgirea i-a întâmpinat ca şi cum, după un joc pasionat, se divulgă regula.

Păpuşa care i-a cucerit pe copii cu spontaneitatea ei irezistibilă îşi arată acum mecanismul banal… joaca îşi spulberă magia. Actorul teatrului de păpuşi îşi duce cu stoicism povara unui anonimat obligatoriu; măştile din câlţi şi cartoane sunt singurele lui argumente. Nu e numit actor, în limbajul curent, ci „mânuitor". Gloria şi-o împarte cu fiinţa neînsufleţită pe care o poartă pe degete şi în spatele căreia stă constructorul, omul de la strungul de lemn, vopsitorul care caută expresia cea mai bună, cea mai armonioasă, dar care nu e obsedat de nuanţe.

Cristina Mnatacanian Ioachimescu – acest actor, pentru că actor este – are, de peste 20 de ani în mâinile ei, destinul estetic a zeci de mii de spectatori prezenţi şi, mai ales, viitori. Cristina este actorul celui mai pretenţios public; pretenţios tocmai pentru că nu emite judecăţi de valoare dar le înregistrează, nu protestează dar evoluţia lui intelectuală poate avea un protest conţinut. Fatal, în primul rînd, pentru teatru. În faţa scenei miraculoase a păpuşilor creşte un copilaș, un om căruia teatrul nu trebuie să-i fie indiferent, dintr-o sută de motive şi în primul rând pentru că aceasta ar fi pentru el o punte trainică şi credincioasă către eterna umanitate. Teatrul va fi probabil şcoala sa de mâine, a frumosului, când şcoala propriu-zisă, se va îngriji, cu precădere, de formaţia lui tehnică.

Ce se întâmplă cu toți pensionarii din România cu pensii mai mici de...

Și să mori e SCUMP în Cluj-Napoca. Cu cât se vinde un loc...

Cristina, au trecut ceva ani de când am terminat, amândouă, UNATC. De atunci și până acum nu am văzut mari schimbări de percepție față de teatrul de păpuși. În continuare, publicul crede că este exclusiv pentru copii. De ce încă există prejudecata asta?

– Am absolvit UNATC în anul 2000 la secția ARTA ACTORULUI MÂNUITOR DE PĂPUȘI ȘI MARIONETE. Sunt ceva ani de atunci, dacă e să-i socotesc, dar altfel când mă întorc cu gândul la acel moment, parcă ieri a fost. În anul acela, la cumpăna dintre secole, percepția era aceea că teatrul de păpuși sau teatrul mic, e cel care deservește copilul, care se face cu mijloace minimale, căci, sigur copilul nu are nevoie de prea mult, nu se prinde. Ei, bine, noi, echipa, Teatrul Paiața, am creat exact pentru a clătina această „certitudine”, un spectacol de teatru de umbre special pentru adulți. Atunci i-am convins. A avut mare succes. S-a vorbit mult despre asta, iar noi am îndrăznit mai mult. Am creat un spectacol atipic, nonverbal, cu o poveste doar pe înțelesul adulților, păpușa mânuită de 2 actori, de dimensiunea unui om, un amalgam de mânuire și dans, joc actoricesc, totul într-o îmbinare sincronă pentru cei mari. „Creație” ne-a aruncat în finala Galei tânărului actor la baraj cu un spectacol de teatru, ceea ce pentru noi a însemnat recunoașterea poziționării egale a teatrului de păpuși cu teatrul mare.

Publicul sau mai bine zis, o parte din public încă mai crede că teatrul de păpuși este creat doar pentru copii. Ceilalți, adică cei care au venit la noi la spectacol sau la alți colegi de breaslă, s-au convins că vocea teatrului mic se aude într-o limbă pe înțelesul copiilor dar și spre deliciul părinților. Mesajele noastre sunt în primul rând pentru copii, dar inserăm și unele puternic vibrate pentru cei mari. Avem adulți care vin la noi la spectacol, deși e departe vremea când se puteau numi copii, doar pentru ca au simțit că acest gen este viu, asta am auzit-o chiar de la niste colege actrițe, atat de viu încât trezește copilul din fiecare și odată cu el, parfumul copilăriei. Eu cred că prejudecata o au doar cei care nu au avut curiozitatea să meargă să vadă un spectacol de teatru de animație, ci doar își închipuie cum trebuie sa fie. Păpușile sunt pentru copii, nu pentru adulți, nu!? Păpușile, în vechime erau vocea care corecta caractere, stabilea obiceiuri, legi, făcea educație. Și mari și mici mergeau în piața publică să vadă teatrul de păpuși.

Cine face miracolul, actorul păpușar sau păpușa? Cine însuflețește pe cine? Sigur știi ce răspund copiii… Tu cum percepi?

– Miracolul este între actor și păpușă. E ca o legătură de cuplu. Trebuie să iubești păpușa ca să obții armonia. Ea poate face ce vrei tu sau ce o pui tu să facă, dacă o cunoști bine, dacă o descoperi. Actorul e cel care dă tonul, își împrumută vocea și imprimă mișcarea, dar tehnic păpușa rezolvă de multe ori cu grație, ceea ce omul nu poate face. Copiii reacționează întotdeauna altfel, nu știm niciodată la ce să ne așteptăm și asta mie, personal, mi se pare partea cea mai frumoasă, provocarea pentru care fac această profesie cu dragoste nemarginită. Un răspuns de-al lor sau o anume reacție poate duce totul într-o direcție nebănuită. Surprize avem în fiecare zi, copiii sunt diferiți, așa ca și spectacolele noastre deși cu același titlu, pot fi total diferite. Am uitat să menționez că toate spectacolele noastre sunt live și interactive, acțiunea și dialogul cu ei poate merge mereu și mereu în alt loc.

(CITEȘTE ȘI: INTERVIU DE COLECȚIE CU ADRIAN DINU SCHWARTZ, MAGICIANUL CHITAREI ACUSTICE, FONDATORUL TRUPEI ABRA: ”MĂ RĂȚOIESC, ÎN GÂND, LA ȘEFUL…”)

Păpușarul este un mic Dumnezeu

Cândva, tot un păpușar mi-a spus că el este un mic Dumnezeu. Așa să fie?

– Păpușarul, un mic Dumnezeu?! Da, de ce nu? Dumnezeu este unul și ne-a creat pe noi după chipul și asemănarea lui. Avem puteri mai mari decât știm sau bănuim, iar dacă însuflețim păpușa, putem să credem că suntem un Dumnezeu la scară mai mică, căci harul actoricesc, tot Divinitatea l-a împartit unor anume oameni. Dacă un obiect inert, prinde viață, capătă mișcare și grai, spune o poveste pe care ceilalți o ascultă cu interes, schimbă percepții, corectează caractere sau face educație, e minune! Și, nu, minunile vin de „Sus”?

Teatrul de păpuşi a traversat perioade de festivism strălucitor, de încropeli stridente printre care îşi făceau loc interpreţi improvizaţi, fără nicio aderenţă la artă. Astfel de meşteşugari încă mai polueaz arta. Degeaba se încearcă izolarea lor, se pare că e destul de dificil. Tu ai fost prejudiciată?

– Teatrul de păpuși este în permanentă evoluție și mă bucur că particip la aceste schimbări. Nu am avut ocazia și mă bucur pentru asta, că nu am vazut ceea ce tu numești așa frumos „încropeli stridente”. Poate ca am avut eu noroc, să nu mă intersectez cu așa ceva, căci sigur m-ar fi destabilizat. Eu „lucrez” la „treaba” mea, de când mă știu, fără compromisuri, fără aderențe la politic. Nu m-am simțit prejudiciată niciodată, pentru că nu mi-a plăcut să mă compar cu alții. Fiecare e în felul lui și are un anume public potrivit acelui fel. Nu ne-am plâns nici de sălile prea pline, ale căror uși le închideam lăsând spectatori pe afară, din lipsă de spațiu, nici de săli cu 2-3 spectatori pentru care am jucat cu aceeași dăruire.

”Noi, actorii păpușari, avem o sarcină foarte grea”

Câmpul de acţiune deschis în faţa cuplului actor-păpuşă, rămâne capabil de mari surprize. Acest cuplu străvechi se sprijină, în continuare, pe esenţele sale umane în care se concentrează o mare experienţă de observare şi gîndire. Și, eu consider, că meseria voastră este extrem de serioasă. Publicul vostru este cel mai inocent și cel mai ușor de impresionat.

– Publicul nostru, inocent și ușor de impresionat, cum spui tu, poate fi și cel mai dur și critic. Noi, actorii păpușari, avem o sarcină foarte grea, deoarece copiii ascultă păpușa, mesajele ei, cred în ea și ceea ce spune. Așa că nu avem voie să lăsăm să scape nimic din ceea ce ar putea prejudicia formarea lor armonioasă. Trebuie să le hrănim curiozitatea despre viață și lume, dar nu trebuie să-i lovim cu realități crude, traumatizante. Noi am testat spectacolele noastre pe proprii copii până au crescut, apoi le-am cerut consultanță, la limita dintre copilărie și ieșirea din ea.

De unde ai talentul acesta deosebit? Mie mi se pare ceva foarte greu. Foarte complex, extrem de complex. Lucrezi cu vocea, cu mâinile, cu expresiile chipului. O coordonare incredibilă.

– Talentul, numai Dumnezeu știe?! Nu e greu, dacă asta iubești și respiri în fiecare celulă. Aveam doar 5 ani când m-a întrebat cineva ce vreau să devin când voi fi mare și atunci m-a pus pe gânduri: cum adică, nu o sa mai fiu copil, nu o să mă mai joc? Vai, ce trist! Nu vreau să fiu mare. Sau dacă e obligatoriu să devin cândva adult, aveam ca varianta acceptabilă profesia de circar. Îmi plăceau luminile scenei și artiștii care păreau fericiți, indiferent ce făceau pe scenă. Am vrut o profesie care să mă facă fericită. Și asta am, una pentru care în fiecare dimineață mă trezesc și mă face fericită.

(NU RATA: LEGENDA MUZICII UȘOARE A SPUS TOT CE ARE PE SUFLET, ÎNTR-UN INTERVIU EMOȚIONANT, DAR CONDIMENTAT ȘI CU PICANTERII DIN CULISE! LEGĂTURA CU BEE-GEES ȘI ”BATISTUȚA PIERDUTĂ”, CU MITICĂ POPESCU)

Binele va învinge întotdeauna indiferent de cât de greu poate părea!

Dacă actorul-păpușar nu izbutește ceva, salvează păpușa?

– Da, de multe ori. S-a întâmplat să nu ne putem folosi vocea, dar păpușa să spună chiar fără cuvinte ce trebuia spus și astfel mesajul să ajungă netrunchiat la receptor. Și asta e doar o situație. Altfel, de câte ori, o papușică mică a doborât un monstru, având ca mesaj că binele va învinge întotdeauna indiferent de cât de greu poate părea!

Am câteva amintiri foarte, foarte nostime de la spectacole de teatru de păpuși. Unele trăite, altele povestite de colegii nostri. Copiii sunt asa imprevizibili!… Ne povestești câteva și tu?

– Una foarte haioasă, pe care nu am cum s-o uit, e una legată chiar de copilul personal, căruia i-am „împrumutat”, fără să știe, un pluș, un ursuleț polar, pentru un anume spectacol. El nu a întrebat de acea jucarie niciodată, semn pentru mine că nu avea o legatură prea puternică cu ea, dar în clipa în care m-a văzut cu ursul în mână, a început să strige: e ursulețul meu, dă-mi-l înapoi, apoi a venit pe scenă și a început să tragă de el, să mi-l smulgă. Evident ca am încercat să fac cumva sa dreg busuiocul, dar el nu a cedat, m-am făcut chiar că nu-l cunosc și l-am rugat respectuos să coboare de pe scenă. „Ce-o fi pățit mama?- a zis Luca. Chiar așa de rău a îmbătrânit? Nu mai știe că e ursulețul meu primit când m-am născut și nici nu mai știe cine sunt eu? Așa mormăia în drum spre locul lui. Evident că sala era în delir. Reîntoarcerea la copilărie este recomandată ca terapie.

Trăim vremuri destul de îngrijorătoare, apăsătoare. Avem nevoie de păpusă, de reîntoarcere la inocență, la poveste, la curățenie sufletească. Și noi, adulții. Mă înșel?

– Sigur, avem nevoie de ea, de papusă, de inocența ei, de poveste și de povești pentru a ne îndulci existența. Reîntoarcerea la copilărie este recomandată ca terapie. Am cunoscut oameni care vin, doar pentru, și recunosc asta fără jenă, să se mai simtă copii, să râdă cum o făceau odinioară sau alții care până acum la maturitate nu au călcat pragul unui teatru de păpuși și descoperă ce „fain” e aici și regretă că au ratat asta în copilărie.

Unde venim să te vedem și când?

– Teatrul Paiața are parteneriate cu școli și grădinițe din București și alte localități limitrofe, colaborări cu Sala Dalles, proiecte cu primării din București, iar locul de suflet, cel similar cu Clubul Țăranului, unde ne-am creat o mare vizibilitate, este o casă veche pe str. Paleologu 26, preluată chiar de cel care a păstorit locul abia pomenit. La Dalles ajungem lunar, iar din două în două săptămâni suntem în Paleologu, după un program publicat pe site-ul nostru sau anunțat pe rețelele de socializare.

Ce alte proiecte ai?

– Pentru că pandemia ne-a oprit din drum, punându-ne pe butuci o vreme, am amânat proiectele ce atunci se conturau. Avem în plan noi spectacole: „Pinnochio”, „Cartea junglei”pentru copii și un spectacol nonverbal „În patru timpi” pentru adulții de pretutindeni.

Transmite un gând părinților care nu și-au dus niciodată copiii la un spectacol de teatru de păpuși.

– Dragi părinți, pentru voi, în primul rând, un timp de calitate petrecut cu copilul se poate scurge mergând la teatrul de păpuși, căci fără îndoială bucuria lui devine și a voastră și ceea ce nu aude și ați vrea să afle de la voi, îi poate spune o papușă lui și va asculta cu plăcere și necondiționat. Teatrul de păpuși e o formă de educație fără constrăngeri, cu iubire și multă dăruire. Iar pentru voi, poate fi un risc ce merită asumat, de a vă întâlni cu copilul din voi, pe care l-ați uitat undeva ascuns în spatele grijilor cotidiene.

Cine deţine informaţii despre acest subiect este rugat să ne scrie la [email protected], să ne sune la 0741 CANCAN (226.226) sau să ne scrie direct pe WhatsApp.