Mărturisesc bătranii de pe valea Bistriţei că, prin anii 1934-1935, în satul Izvorul Muntelui, Ceahlău, s-a petrecut un fapt cu totul neobişnuit. O fată din sat, ca de 20 de ani, necăsătorită, păştea oile pe munte. Iar din lucrarea vrajmaşului, un ţăran a căzut cu dânsa în pacat. Fiindu-i ruşine să n-o afle părintii şi-a ucis mai înainte de vreme pruncul.
Apoi, ruşinându-se şi de preotul satului, nu şi-a mărturisit acest greu păcat al desfrânării şi uciderii. Însă sufletul acesta avea mare evlavie la Maica Domnului, înaintea căreia se ruga şi plângea ziua şi noaptea, să-i ierte păcatul acesta şi să-i ceară milă de la Domnul.
După câţiva ani, fata s-a îmbolnăvit şi a murit. A treia zi a venit preotul şi mult popor şi s-a început slujba de înmormântare.
După terminarea praznicului în familie, pe când să pornească cu moarta spre biserică, iată că se deştepta răposata, mişcă puţin capul şi începe a striga:
„- Părinte, parinte, vino incoace… nu te teme! Cu sfintia ta am treaba… Eu am facut un pacat mare in viata si m-am rusinat sa-l spovedesc. Dar pentru ca am avut evlavie la Maica Domnului, ea s-a rugat pentru mine inaintea Mantuitorului si mi-a trimis sufletul in trup, ca sa-mi spovedesc pacatul pe pamant, caci pe pamant l-am facut…„
Lumea, uimită, s-a retras afară, iar fata s-a mărturisit la preot de păcatele sale, cu multe lacrimi.