Sfârșitul terifiant al unui amiral român. Drama lui Gheorghe Em. Koslinski, eminentul ofițer considerat creatorul primului submarin al forțelor noastre navale

S-a născut în cândva cel mai important și înfloritor port dunărean, Galați, pe data de 20 mai 1889. Era fiul cel mare al contraamiralului și comandantului Marinei Române, Emanoil Koslinski (1853-1909) și provenea dintr-o familie cu lungă tradiție militară. După absolvirea Liceului „Vasile Alecsandri” din urbea de la mila 80 al bătrânului fluviu, s-a înscris la Școala Fiilor de Militari din Iași. La început de veac XX, în anul 1906, este trimis la Școala Navală Franceză de la Brest, unde a devenit, în scurt timp, specialist în submarine.

Înaltul ofițer avea să devină „părintele” primului submersibil românesc

Doi ani mai târziu, în 1908, după absolvirea prestigioasei instituții militare, sublocotenentul Gheorghe Koslinski continua, tot în Hexagon, cursurile Școlii de aplicație, fiind membru al echipajului navei „Du Guay Trouin”. Reîntors în România, în cursul anului 1910, întreprinde o călătorie de analiză în mai multe porturi italiene. În această țară, studiază noile tipuri de vase torpiloare. 1912 este anul când, avansat la gradul de locotenent, devine specialist principal al echipajului crucișătorului, „Elisabeta”, vapor militar cu care execută o misiune la Constantinopol. În anul următor este numit comandant al vedetei fluviale „Walter Mărăcineanu”, conform historia.ro.

Prima conflagrație mondială îl găsește în postura de căpitan, Gheorghe Koslinski îndeplinind funcțiile de comandant al portului Cernavodă. Apoi, se află la comanda unui detașament de infanterie marină cu care activează în zona fluvială a Dunării, între Pietroșani și Giurgiu. Prin ordin al Marelui Stat Major al Armatei, îi sunt schimbate îndatoririle militare, devenind ofițer cu tragerile indirecte în Statul Major al Flotei Române de operatiuni aflată sub comanda comandorului Vasile Scodrea (1917-1918).

Cod roșu de viscol și ninsori abundente în România, emis de meteorologii de...

Ce se întâmplă cu toți pensionarii din România cu pensii mai mici de...

Prin ordinul Marinei Regale Române nr. 3829 din iulie 1920, locotenent- comandorul Gheorghe Koslinski este retrimis în Franta pentru a se specializa în domeniul armelor submarine. Aici, în luna octombrie a acelui an, a inițiat o serie de convorbiri, în vederea achiziționării de către statul roman a unui submarin francez. Discutiile nu s-au soldat cu un rezultat concret, astfel încât Koslinski a fost chemat în țară de către Ministerul de Război.

“Delfinul” de oțel

Revenit în România, căpitanul comandor Gheorghe Koslinski este avansat în funcția de adjutant al regelui Ferdinand I, între anii 1922-1926. Ulterior, preia titlul de președinte al Comisiei de supraveghere a constructiei unui submarine de tonaj mediu, „Delfinul” și a unei nave- bază pentru Marina Militară Română. Totul se petrecea în perioada 1927-1931. Aceste nave au fost construite la șantierul naval din Rijeka, pe țărmul Mării Adriatice, aflat astăzi în Croația, oraș numit pe atunci Fiume, ca parte a Regatului Italian.

A urmat o firească avansare a lui Gheorghe Koslinski la rangul de comandor în anul 1929. Drept urmare, i se încredințează comanda unei escadrile de distrugătoare (1933-1935), cea mai importantă a Marinei Militare, unde avea să introducă manevra tactică pe bază de cinematică. A fost unul dintre cei mai distinși tacticieni ai Marinei. Grație acestor abilități de excepție, a predat la catedra Școlii Superioare de Război din Bucuresti și a elaborat împreună cu căpitanul comandor Eugeniu Roșca lucrarea “Avem nevoie de Marina Militara?”
Ultima zi a lui martie 1938 este data în care a fost înaintat la gradul de contraamiral. Tot atunci, a fost numit în functia de comandant al Diviziei de Dunăre. Timp de câteva luni, în perioada 17 octombrie 1940 -27 ianuarie 1941, contraamiralul Gheorghe Em. Koslinski a îndeplinit funcția de subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale pentru Marină, în guvernul condus de către Mareșalul Ion Antonescu.

Verdictul comunist: “criminal de război”

La 27 ianuarie 1941, strălucitul om de arme spune adio carierei militare din motive de sănătate. Este desemnat comisar al Guvernului pe lângă Santierele Navale Galați, între anii 1943-1945. La data de 8 iunie 1945 este avansat la gradul de viceamiral în rezervă. Va continua să lucreze la Șantierele Navale ale orașului în care s-a născut până în 1946, an în care este pensionat definitiv.

După venirea la putere a regimului comunist, viceamiralul Koslinski a fost arestat la data de 18 mai 1946 în Sanatoriul Francez, de pe Șoseaua Jianu, azi Bulevardul Aviatorilor, de către o echipă în fruntea căreia se afla comisarul Ștefan Bălăceanu din D.G.P.-Corpul Detectivilor. Este eliberat după o scurtă vreme. A fost considerat pe nedrept, așa cum obișnuiau brutele vremii, criminal de război, pentru motivul că a făcut parte din administrația condusă de către Mareșalul Ion Antonescu. Este arestat din ou, în anul 1948, de noua conducere a țării și condamnat la doi ani de închisoare sub acuzația de mai sus.

Ultima ieșire din celula pușcăriei politice

Iată cum avea să relateze ulterior un general, fost coleg de închisoare cu atât de valorosul înalt ofițer:
„… bietul amiral Koslinski, un om blajin și de o sensibilitate aproape feminină, a murit de foame în 1949 în închisoarea din Aiud. Sărmanul Kossu, cum i se spunea, ajunsese, din cauza imposibilității de a mânca arpacașul ignobil ce ni se dădea, într-un hal de slăbiciune absolut îngrozitoare.

Cu mari eforturi sufletești, reușise să-și înfrâneze repulsiunea ce o avea de a se prezenta în fața doctorului și obținuse astfel săptămânal câte o linguriță de sirop tonic. Sărmanul Kossu slăbea din ce în ce mai mult și atunci, împreună cu ceilalți camarazi de celulă, revoltați de starea în care ajunsese, am reușit să-l convingem să se ducă la viitoarea vizită medicală complet dezbrăcat, acoperit numai cu o subțire pelerină fără mâneci.

Pentru o siguranță sporită și ca lucrurile să se desfășoare așa cum se plănuise, urma să fie însoțit de un camarad, căci altfel Kossu, cu delicatețea sa sufletească, ar fi renunțat să execute hotărârea ce se luase. Când, ajuns în fața medicului, care, cu nasul în registru, îl întreabă, așa cum era obiceiul ce are, Kossu, încurajat de colegul său de celulă, nu a scos un cuvânt, ci și-a dezbrăcat zdreanța ce îl acoperea sumar, rămânând în pielea goală.

Surprins că nu a primit nici un răspuns, doctorul a ridicat ochii din hârtiile de pe birou și a văzut fantoma ce stătea în fața lui. S-a speriat de halul de slăbiciune în care se afla Kossu și s-a îndurat să-l bage în infirmerie. După zece zile, într-o seară, dragul meu camarad și prieten, un om cu un suflet de o distincțiune fără seamăn, stătea de vorbă cu camarazii săi. Apoi, s-a lăsat încet pe o parte și a adormit pentru totdeauna pe un pat de scânduri în infirmeria închisorii de la Aiud”.

Se întâmpla pe 30 aprilie 1949. Astfel se sfârșea, în mod tragic, de foame, unul dintre cei mai importanți militari pe care i-a dat Galațiul și întreaga Românie. A fost îngropat fără nici cea mai simplă ceremonie creștină.