De unde vine faimoasa expresie „Banul nu are miros”

Mulţi dintre noi folosim în conversaţii curente expresii precum „Capul plecat sabia nu-l taie”, „După mine, potopul!”, „La Sfântu-Asteaptă”, „Banii nu aduc fericirea” şi lista poate fi extrem de lungă. Este posibil ca unii să nu le ştie adevăratele lor sensuri şi atunci le vor pune injust în uz, dând naştere confuziilor regretabile de idei.

Nu mai vorbim despre faptul că nu au habar de provenienţa lor, fără a generaliza, desigur, căci s-ar putea să-i dăm dreptate moralistului francez La Bruyère (cu unica sa lucrare „Caracterele sau Moravurile veacului”) care consideră că „oamenii gândesc de şapte mii de ani”, iar aceste expresii, plus altele, au devenit atât de comune în limba noastră, încât se uită de multe ori originea lor. Și e păcat, pentru că așa-zisele „pastile” istorice înnobilează până și cea mai banală conversație.

De aceea, aducem pe tapet, iată o altă construcție rezistentă în timp, deşi ea este întâlnită sub forma „a pune pe tapet”, adică a pune pe masă un subiect de discuție, vehiculat mult prin presă sau în lumea politică, expresia celebră „Banul nu are miros”.

Cod roșu de viscol și ninsori abundente în România, emis de meteorologii de...

Ce se întâmplă cu toți pensionarii din România cu pensii mai mici de...

De unde vine faimoasa expresie „Banul nu are miros”

În propriile căutări pentru documentare, expresia apare cu pluralul „Banii nu au miros”. Indiferent de numărul substantivului ban, că tot acolo ajungem, vă prezentăm o poveste interesantă din care veţi trage concluziile meritate. Deoarece ni se întâmplă tuturor să întâlnim o astfel de expresie și să nu-i cunoaștem actul de naștere sau să nu ni-l amintim. Facem eforturi mintale, uneori înșelătoare, alteori zadarnice. Apoi, deschidem dicționarul și „memoria” lui o ajută pe a noastră.

Este adevărat, banii nu au miros, însă, ne dorim să înțelegem originile expresiei cu pricina. Va trebui să ne întoarcem la domnia împăratului roman Vespasian (69-79), fondatorul Dinastiei Flaviilor, încoronat într-o perioadă de instabilitate politică și criză economică lăsate de Nero, la moartea sa. Potrivit istoricilor, Roma tocmai se reface dintr-un război civil care a golit drastic cuferele orașului. Împăratul decide, așadar, să pună în aplicare un mijloc de redresare a finanțelor publice, impunând o multitudine de taxe asupra populației. Crisarghia (n.r taxă) este cea care a făcut o impresie de durată. Afectând industria și comerțul, această taxă a fost aplicată și la colectarea urinei, substanță folosită zilnic de vopsitori pentru a pregăti țesăturile înainte de colorare precum și pentru a degresa lâna. Amoniacul prezent în urină era atunci singura modalitate de a face colorantul să se lipească de o țesătură. A fost un comerț foarte profitabil, iar impozitul aducea în mod regulat și ușor sume mari Imperiului Roman. Măsura a stârnit multe batjocuri. Cu alte cuvinte, Vespasian nu s-a dat în lături de la niciun mijloc pentru a strânge bani.

Taxele aspre asupra closetelor publice pentru bărbați, de aici şi numele de vespasiene dat acestor toalete, l-au determinat pe fiul său Titus, viitorul împărat, să-l critice, spunându-i că poporul râde şi bârfeşte, dat fiind că se scot bani dintr-o asemenea sursă. Potrivit istoricului roman Suetonius, împăratul i-ar fi pus sub nas prima monedă din acest impozit și ar fi replicat: „Non olet” (Nu miroase), adică „Uite, banul n-are miros”, ceea ce însemna că pentru Vespasian nu conta mirosul banilor, atât timp cât ajuta la completarea vistieriei statului. În felul acesta, își invita fiul să nu țină cont de proveniența destul de comică, am zice, a acestor bani, întrucât toaletele publice pot să miroasă urât, dar nu și banii câștigați de pe urma lor.

Vorba a prins rapid şi a fost întrebuinţată spre a-i ironiza pe cei care folosesc fără scrupule chiar cele mai mizerabile mijloace pentru a câştiga bani.

Pătrunderea expresiei „Banul n-are miros” în literatură

Piesa dramaturgului Bernard Show „Casele văduvelor”, care s-a jucat pe cele mai multe scene străine cu titlul „Banul n-are miros”, a satirizat asemenea oameni şi metode. Iar marele scriitor Balzac spunea că „Parisului i-ar conveni” această axiomă a lui Vespasian. În satira XIV, versul 204, Iuvenal sau Iuvenalis, celebrul poet latin care a trait între secolele I și II d.Hr., exprimă critic o părere asemănătoare „Lucri bonus est ador ex re qualibet” (Câştigul, de unde ar veni, are miros plăcut).

Anii au trecut și s-a ajuns ca toaletele publice, prin secolul al XIX-lea, să fie în Paris, de exemplu, numite vespasiennes de pe urma cărora se încasau bani. Altele supraviețuiesc încă în multe orașe europene.

Credem că nu există om care să nu folosească aproape zilnic un proverb, o maximă, un citat ca aliment al conversaţiei sau ca mijloc de înfrumusețare a exprmării în scris. „Expresiile sunt cea mai veche şi nefluctuantă monedă pentru schimbul de idei, colivii de aur pentru păsările măiestre ale înţelepciunii şi simţirii omeneşti”, citându-l pe I. Berg (Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, ediţie 1965).
Vă îndemnăm să le folosiţi la locul potrivit și să vă amintiți mereu că are dreptate istoricul Florin Agafiței care spunea pentru adevarul.ro că: „Banii fac legea până la un anumit punct şi sunt destui oameni care dacă le pui o valiză cu bani în mână le dispar imediat principiile. Din cauza lor s-au umplut puşcăriile, deci banii au un miros foarte puternic, pentru că mulţi au căzut în capcana lor. Dacă extrapolăm, mirosind o bancnotă de hârtie observăm că are miros, pentru că a trecut prin atâtea mâini, cinstite şi necinstite”.

Noi întrebuințăm acum expresia pentru a spune că indiferent de unde vin banii, principalul lucru este să-i avem. Nu știm dacă spălarea banilor provine de la citatul latin „Pecunia non olet”, dar înțelegem rostul dorinței de a spăla banii murdari în aceste condiții.