Moartea fulgerătoare a lui Cristian Petrescu a adus multă durere în sufletele celor care l-au cunoscut, dar și numeroase întrebări. Principala se referă la motivul care l-a determinat pe cunoscutul psiholog din Iași să își pună capăt zilelor. Potrivit unui coleg, specialistul trăia o dublă dramă din cauza problemelor pe care le au copiii săi. Gabriel Diaconu a tras un semnal de alarmă într-o postare impresionantă făcută pe Facebook și a subliniat cât de fragili suntem noi, oamenii, şi cum, uneori, chiar şi psihologii ajung să se sinucidă.
Cristian Petrescu și-a încheiat socotelile cu viața ieri, în a treia zi de Paște, după ce a ajuns la Centrul de Sănătate Mintală de pe strada Lascăr Catargi, unde îşi desfăşura activitatea. Mulți dintre apropiați cred că se lupta cu o depresie cruntă.
“Este greu să vorbesc despre asta… Este un șoc pentru noi toți. Nu știu ce s-a întâmplat! Știu că avea ceva probleme cu cei doi copii ai săi, probleme de natură medicală, dar nu părea să sufere din cauza aceasta – sau cel puțin nu se arăta. Era un profesionist, un om bun, sufletist! Nu am cuvinte… Cred că suferea din cauza problemelor acestora…”, a declarat unul dintre colegii medicului pentru bzi.ro.
Fiul său a fost diagnosticat cu o formă gravă de autism, iar maladia micuțului era un motiv uriaș de tristețe. Cei care l-au cunoscut pe îndrăgitul psiholog din Iași au spus că era un bărbat destul de retras şi nu comunica foarte mult cu cei de la serviciu.
“Ştiam toţi că are probleme cu un copil. Era un om foarte retras, nu prea ştiam de ce, care este motivul. Au venit pacienţii care erau programaţi la el, şi atunci fetele de la recepţie au încercat să îl sune, şi nu a răspuns. Uşile erau închise la birou, atunci a fost găsit”, a povestit unul dintre medicii care lucrează la Centrul de Sănătate Mintală de la Socola.
Cristian Petrescu a fost caracterizat de colegii de breaslă drept un om deosebit, echilibrat, un profesionist în meseria pe care o practica. Ei nu îşi pot da seama care ar fi fost cu exacitate motivul pentru care a recurs la acest gest extrem.
“Psihologii nu merg la psiholog. Doctorii nu merg la doctor. Iar chirurgii își amână uneori ridicol de mult propriile operații. Ce facem pentru alții nu facem pentru noi. E o prostie, dacă stai să te gândești, dar totuși se întâmplă mai peste tot. Cunosc gospodine care nu-și savurează mâncarea, la fel cum cunosc brutari care nu suportă să mănânce pâine. De ce e relevant? (…).
Am stat vreodată pe canapea, ca pacient? Da, nu o singură dată. Unu la mână că face parte din formarea noastră profesională, doi la mână și noi sângerăm dacă ne tai, trei la mână că n-aș îndrăzni vreodată să recomand o cale cuiva pe care eu însumi n-am bătut-o, căreia nu-i văd sensul.
Factorul uman, totuși, intervine. Suferința te schimbă. O moarte e o moarte, indiferent pe ce cale-ai ajuns la ea. Dar când vine vorba de sănătate mintală, rămânem cenușăreasă.
Ia, spre exemplu, serviciile telefonice de asistență psihologică lansate pentru cei care au trecut prin COVID. Mai știm ceva de ele? Sau liniile telefonice de asistență pentru prevenția suicidului. Dacă nu știi pe cineva care știe pe cineva, ce-ai să faci?
Mai e un pic și a trecut jumătate din 2021. Acolo unde, la capătul medical, niște doctori au făcut un Bumbești-Livezeni pe partea de ATI, oxigen, etc, în psihiatrie și psihologie trăim același fenomen. Cerere. Multă cerere. Lucrăm. Lucrăm uneori la 120% randament. Zilnic sună telefonul, situații care mai de care mai complicate, criză și colaps, boală și detresă, viață și moarte.
E simplu să-ți imaginezi moartea ca pericol când omul e vânăt și degeaba trage aer în el, că tot nu-i ajunge. E mai complicat să vezi același fenomen când omul e tot la fel ca și ieri, aparent ca și mâine, poate că are o altfel de sticlire în ochi, poate c-a murmurat / odată / că decât așa mai bine să dispară.
Din punctul meu de vedere, peste 90% din decesele prin suicid sunt prevenibile. Acei oameni nu era musai să moară. Dovadă stau și studii, și experiență. Da, când ești psihiatru vei salva vieți. Nu e o meserie cu sclipici, n-ai costumaș și instrumentar, n-ai bonețică și videoclipuri cu pensa în plaga pacientului, dar e cel puțin la fel de spectaculos. Iar când omul moare, că n-a venit sau că n-ai reușit, e la fel de dramatic. Noi suntem cei care umblă cu mănuși invizibile într-un organ imaginar, materializat prin pierdere. (…)”, a scris psihiatrul Gabriel Diaconu pe Facebook.
Psihologii nu merg la psiholog.
Doctorii nu merg la doctor.
Iar chirurgii își amână uneori ridicol de mult propriile…
Publicată de Gabriel Diaconu pe Marţi, 4 mai 2021