Multe dintre episoadele viitoare ale acestui serial se vor lega de un loc special al Bucureștiului, care și-a păstrat însemnătatea și farmecul de-a lungul secolelor, fiind la fel de important pentru bucureștenii de pe vremea voievozilor pe cât este, astăzi, pentru noi. Dacă Bucureștiul ar fi un trup, Calea Victoriei ar fi inima lui. Dar numele acesta este unul destul de nou.
Primele consemnări ale Căii Victoriei se refereau la idilicul bulevard drept ”Ulița mare” sau ”Ulița mare spre Sălindar” (deoarece ducea spre biserica omonimă). Ea a fost gândită de Constantin Brâncoveanu, domnitor al Țării Românești, care la începutul secolului XVIII ”dă dispoziție” să se construiască un drum care să-i lege moșia de la Mogoșoaia cu cea de pe malul Dâmboviței. Ulterior, strada a luat numele (pe care l-a purtat mult timp, până hăt, la Războiul de Independență) de Podul Mogoșoaiei, datorită faptului că fusese ranforsată cu bârne de lemn pe toată lungimea ei, ceea ce făcea ca străzile de la acea vreme să fie numite ”poduri”. Și asta și erau: niște poduri lungi și cochete de lemn pe care umblau laolaltă pietoni și trăsuri și de pe care puteai ieși doar prin niște ”podețe” construite în dreptul gospodăriilor, pentru acces.
E drept, secolul XVIII nu a fost tocmai cel mai înfloritor din istoria unei străzi care a prins viață abia după 1800. La 1700 și mult timp după, Podul Mogoșoaiei încă era luminat cu ”șomoioage îmbibate în păcură sau rășină”, iar pietonii care cădeau prin bârnele de lemn și se afundau până la brâu în noroi erau accidente frecvente. De altfel, de la construcția celebrului drum, în 1692, aveau să mai treacă 190 de ani până când frumusețea lui să fie scoasă în evidență de iluminatul electric. Însă, de atunci încolo, de când s-au aprins becurile și chiar nițel mai dinainte, noi vom avea foarte multe să vă povestim.
Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic