În ianuarie 1934, Primăriei Focşani (şi posibil tuturor primăriiilor din ţară) i se aducea la cunoştinţă un ordin emis de Ministerul de Interne, care stabilea indemnizaţiile şi diurnele „cuvenite funcţionarilor publici care se deplasează pentru servicii de executat în afara reşedinţei lor”. La acea vreme, sumele se alocau în funcţie de „retribuţia lunară bugetară brutto”, cea mai mare sumă alocându-se pentru venituri de până în 13.000 lei. Astfel, „dela 6.000 lei inclusiv, până la 13.000 lei exclusiv, se acordă o diurnă de 180 lei pe zi”. Însă, dacă retribuţia pornea „dela 2.500 lei inclusiv”, diurna ajungea la doar 100 de lei. (CITEŞTE AICI: Un consultant financiar dă ponturi. Îi învaţă pe români cum să facă bani: ”E simplu! Trebuie doar să…”)

Însă aceasta nu era singura măsură prin care se limitau cheltuielile din banul public. La articolul 3 din ordinul de ministru se prevedea că „la achitarea diurnei se va ţine seama dacă deplasarea nu a trecut de 24 de ore şi funcţionarul a avut putinţa să petreacă noaptea la reşedinţă, caz în care diurna se va reduce la jumătate”. Articolul 4 specifica şi că „deplasările cari nu sunt prevăzute prin legi sau regulamente speciale, se vor efectua numai pe baza unui referat motivat, aprobat de minister sau de delegaţii săi direcţi, în urma avizului conform al comisiunei”.

Totodată, statul nu intenţiona să plătească vacanţe prelungite, adăugând în înştiinţarea trimisă primăriei că, dacă „dacă deplasarea va dura mai mult de 30 de zile, diurna se va reduce începând din ziua a 31-a”.

În aceeaşi perioadă, s-au luat în discuţie şi orele suplimentare pe care urmau să le facă funcţionarii publici. Astfel, orele suplimentare urmau să fie acordate „numai pentru lucrările, ce nu au nimic în comun cu lucrările zilnice, indicând timpul în care trebuiesc terminate şi care va trebui să poarte, în prealabil, aprobare”.

Însă se pare că, la acea vreme, condiţia era ca funcţionarii să facă „cel puţin şase ore suplimentare în cursul unei săptămâni”, iar pentru cei care nu aveau muncă de birou, „orele de serviciu urmează a se fixa prin deciziunea primăriei”. Dar, chiar şi cu aceste condiţii îndeplinite, contabilul şef avertiza că plata orelor suplimentare „se va aproba pe baza raportului amânunţit al şefului ierarhic, care va arăta lucrarea făcută şi orele servite”. (NU RATA, AICI: VIDEO EXCLUSIV. Plăteşte şi 30 de mii de euro pentru a personaliza un ”monstru”. El este regele tirurilor! Are cele mai frumoase camioane din România)

Pe ce cheltuiau autorităţile banii

O altă înştiinţare consultată de CANCAN.RO, SITE-UL NR. 1 DIN ROMÂNIA, primită de primăria Focşani, în „maiu” 1934, viza restrângerea plăţilor în străinătate. Adresa semnată de ministrul Finanţelor de atunci, Victor Slăvescu, nu precizează pe ce mărfuri din import îşi cheltuiau autorităţile locale banii, atrăgând atenţia însă că „o parte importantă de devize se consumă de către autorităţi, pentru nevoi cari se pot anula, amâna sau transforma în contractări în ţară, fără a fi nevoiţi să facem comenzi în străinătate”.

Totodată, ministrul arată că exista o circulară din decembrie 1933, prin care se adresa rugămintea ca până în primăvară „să se evite orice comenzi în străinătate, din cauza stagnării exportului nostru, intrările de devize la BNR fiind slabe”.

Cu toate acestea, nici în urmă cu mai bine de 80 de ani autorităţile locale nu luau în serios recomandările venite de la Bucureşti, chiar ministrul Finanţelor subliniind acest aspect. „Multe din instituţiile şi serviciile publice vizate cer avizul acestui minister pentru plăţi în străinătate, după ce comenzile au fost date”.

În luna februarie a aceluiaşi an, printr-o adresă descoperită la Arhive, Ministerul de Interne reiterase autorităţilor locale prevederile articolului 6 din Legea pentru unele măsuri financiare urgente, potrivit căruia „întreţinerea anuală – material şi personal – al unui automobil nu poate depăşi suma de lei 120.000 anual”. De ce această notificare? Răspunsul vine din acelaşi script, găsit în Arhivele Vrancea: „Constatăm însă că de la un timp organele administrative locale cer organelor deliberative, iar acestea votează deschideri de credite suplimentare pentru majorarea alocaţiilor bugetare privitoare la întreţinerea automobilelor, pe motiv că alocaţiile iniţiale au fost epuizate”. (VEZI AICI: Mărturii şocante făcute de sportiva ”notată” cu 10 înaintea Nadiei. Cum a fost umilită o mare gimnastă a României după ce s-a retras! I-au oferit un post de…)

Ministerul de Interne atrage atenţia „controlorilor de credite” că aceste decizii sunt în afara legii şi că, deşi autorităţile locale încearcă să scape de responsabilitate, solicitând la Bucureşti aprobarea ulterioară a deschiderilor de credite, „dacă se vor aproba cheltuieli mai mari de 120.000 lei anual, vor rămâne personal răspunzători şi vor fi obligaţi de Înalta Curte de Conturi să restituie, imediat, sumele plătite contra dispoziţiunilor stabilite”.

Ce a însemnat Marea Criză Economică

De remarcat că toate aceste adrese veneau imediat după Marea Criză Economică (1929-1933). Criza a început la 29 octombrie 1929 prin crahul bursier de la New York. În scurt timp, a cuprins cea mai mare parte a Europei. În România, criza s-a manifestat prin scăderea masivă a preţurilor în special la produsele agricole al căror preţ a ajuns, în 1931, la jumătate faţă de nivelul anului 1929. Criza a lovit şi băncile, care s-au confruntat cu retrageri masive de capital. Au apărut falimente răsunătoare: Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Marmorosch, Blank & Co. sau Banca Berkovitz.

În această perioadă, nivelul de trai a scăzut drastic. În 1933, indicele general al salariilor nominale reprezenta 63% din cel al anului 1929, potrivit BNR. O situaţie extrem de grea era cea a salariaţilor publici, ale căror salarii au fost supuse unor reduceri succesive (10-23% în 1930, 15% în 1932, 10% în Bucureşti în 1933-1934), cunoscute sub numele de „curbe de sacrificiu”. Salariile reale au scăzut, totuşi, într-un ritm inferior celor nominale, ceea ce nu a împiedicat populaţia să resimtă şocul scumpirilor cotidiene. (NU RATA, AICI: Azi, e student într-o universitate de renume. Un olimpic ”dă de pământ” cu învăţământul din România. ”M-a dezămăgit faptul că…”)

Devalorizarea leului a fost mascată prin micşorarea generală a preţurilor, dar aceasta nu a putut împiedica deprecierea cursului monedei româneşti.

Cine a fost Victor Slăvescu

Născut la 24 mai 1891 la Rucăr/Muscel, Victor Slăvescu a fost un om politic liberal, deputat şi senator. Slăvescu a fost subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor (noiembrie 1933 – ianuarie 1934), ministru al Finanţelor (ianuarie 1934 – februarie 1935) şi ministru al Înzestrării Armatei (februarie – iulie 1940).

A făcut parte din Institutul Social Român al lui Dimitrie Gusti (din 1921). A fost membru în consiliile de administraţie ale mai multor societăţi comerciale şi bancare, membru al Uniunii Generale a Industriaşilor din România (şi preşedinte al acesteia, ales în 1937), membru în Asociaţia Generală a Economiştilor din România (şi preşedinte al acesteia între 1930 -1937). A făcut parte din Consiliul Superior Economic, Consiliul Superior Bancar. În 1936 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, la propunerea lui Dimitrie Gusti, iar în 1939 a devenit membru titular al Academiei. Tot în 1936 a fost ales administrator al Băncii Naţionale a României.

Arestat la 3 iunie 1950, a fost transferat la Penitenciarul Sighet la 6 iulie. Internat administrativ conform Deciziei M.A.I. nr. 334 din 1 august 1951 pentru 24 luni, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, conform Deciziei M.S.S. nr. 559 din 6 august 1953, potrivit datelor publicate de memorialsighet.ro. Slăvescu a fost eliberat din închisoare la 28 octombrie 1955 . (CITEŞTE ŞI: Legendele urbane susţin că… Ce ascund tunelurile secrete de sub Focşani: „Nimeni nu a mers până la capăt…”)

La 19 ianuarie 1957, Victor Slăvescu a fost inclus de Direcţia a III-a Securităţii în dosarul de grup nr. 93, pe motiv că desfăşoară activitate de „reorganizare a fostei conduceri a P.N.L.”.  În 10 aprilie 1961 i s-a deschis dosar de urmărire individuală. Expus urmăririi, cu resurse limitate de subzistenţă, adoptă o atitudine rezervată faţă de cunoscuţi, unora recomandându-le să nu-l mai viziteze pentru un timp. Dădea lecţii de franceză unor persoane mai în vârstă pentru a-şi câştiga existenţa. La sfârşitul anului 1964 a fost reanchetat în stare de libertate pentru presupuse fapte pe care le-ar fi comis „împotriva ordinei sociale şi de stat din R.P.R.”. A murit la 24 septembrie 1977, la vârsta de 86 de ani.

Cine deţine informaţii despre acest subiect este rugat să ne scrie la [email protected] sau pe Whatsapp la 0741 CANCAN (226.226)

NICOLETA CRISTEA