Cozmin Guşă: Noua ordine mondială după 9/11. Impactul regional

După 16 ani, de la startul acestei transformări, cât de capabili au fost şi sunt politicienii români în a răspunde acestei schimbări, susţine într-o analiză, Cosmin Guşă.

“Acum 16 ani, in dupa-amiaza de 9/11/01, ma aflam in fostul birou din Kiseleff 10 al lui Ion Iliescu, transformat ad-hoc in ministudio de televiziune. Din pozitia mea de secretar general al PSD, eram beneficiarul unui training media oferit de catre doi consultanti americani, ce venisera la Bucuresti aureolati de strategia castigatoare in alegerile din Rusia a proaspatului infiintat partid a lui Vladimir Putin, Edinstvo, sintetizata intr-o aparitie editoriala de mare succes, ”Dancing with the Bear”. Desi nu ar fi trebuit sa fim deranjati vreo trei ore, aparitia intempestiv/ disperata a directoarei de cabinet, ne-a dat posibilitatea sa urmarim live pe CNN atacurile teroriste asupra ”Gemenilor”, prabusirea acestora. Aveam 31 de ani, eram politician incepator, perplexitatea mea ulterioara (chiar si a prietenului, prin a carui aport relational venisera americanii in Kiseleff) a fost o consecinta fireasca a teribilului eveniment. Surpriza mare a venit de la cei doi consultanti, care prin reactiile si discutiile imediate , mi-au sugerat ca initiatii sistemului de putere globala asteptau de fapt un asemenea gen de eveniment unghiular, dar nu chiar atunci si nu chiar asa.Ceva similar reactiei cunoscatorilor romani din decembrie 1989 in fata loviturii de stat si a uciderii cuplului ceausist… Celebra scrisoare deschisa a lui Putin catre Bush din ziua urmatoare, in care-l apela pe presedintele SUA cu ”frate George”, nu m-a clarificat mai mult despre eveniment, dar mi-a sugerat clar ca ceea ce avea sa urmeze in politica mondiala nu mai putea fi citit in cheia clasica, nimic nu mai avea sa mai fie predictibil in relatiile internationale pentru politicieni, ci doar pentru un grup foarte restrans de initiati. Si asa a fost…

Razboiul preventiv, implementat urgent in strategia de securitate a SUA, a fortat rapid intelegerea faptului ca structura relationala in mediul international devenise de tip unipolar, Hegemonul American urmand sa decida discretionar arhitectura de putere in zonele de interes geopolitic. Doar ca, aceasta unipolaritate de tip razboinic, in loc sa subordoneze orientarea statelor cu pretentii de ”mare putere”, le-a redesteptat in schimb instinctul de conservare, generandu-le contrareactii ample, discrete si dezvoltate pe termen mediu, cu aliante construite ad-hoc pe principiul complementaritatii militaro-economice: Organizatia pentru Cooperare de la Shanghai – OSC, nascuta chiar in 2001 in urma unei intelegeri ruso-chineze, si dezvoltata exponentiala de atunci, respectiv consolidarea relationarii bilaterale germano-rusesti, cu interconectari cvasiimposibil de destructurat azi, sunt doar doua proiecte, care au minat dupa 2001 ordinea mondiala de tip unipolar, aducandu-ne azi in fata unei multipolaritati inteleasa bine de catre cunoscatori, aproximata descriptiv printr-o bipolaritate de tip euratlantism versus eurasiatism.

Incerc o schematizare a starii curente a puterilor geopolitice cu relevanta si interese pentru zona noastra:

SUA – in regresie de putere azi, augmentata si de megarazboiul intern generat de alegerea lui Donald Trump, ramane in orice caz hegemonul dominant, lider al complexului militaro-economic , complex despre care azi au inteles mai multi ca dirijeaza deciziile majore in politica mondiala; dupa mandatele lui Obama, care au avut rolul sa-i goleasca rezervorul de respect public in multe regiuni ale globului, este limpede ca SUA isi cauta rapid strategii si aliniamente geopolitice care sa-i perpetueze avantajul statutului hegemonic, generator de resurse si piete, indispensabile standardului de viata ridicat la care americanii nu mai pot renunta (Brexitul si repozitionarea ulterioara a Marii Britanii la comanda Washingtonului, este doar un exemplu).

Rusia – detinand impreuna cu SUA peste 90% din arsenalul nuclear actual (restul impartit intre alte 7 tari, Franta, China, Marea Britanie, Israel, India, Pakistan si Coreea de Nord), joaca cu precizie cartea bilateralismului, oferindu-se ca partener in proiecte de dominanta geopolitica cu complementaritate economico-militara, spre exemplu cu China pentru strategia eurasiatica, respectiv cu Germania pentru strategia ”Marii Europe”, plus multe alte parteneriate secundare in zone mai indepartate de noi; marea problema care era lipsa respectabilitatii internationale, generata de autotarismul cu tente dictatoriale ale regimului lui Vladimir Putin, i-a fost rezolvata Rusiei indirect de catre ”lumea civilizata” , ce a cautionat facil multe alte regimuri neconcordante cu democratia si economia de piata, cu exemplul binecunoscut al sustinerii regimului Erdogan, unde atat SUA cat si Germania au renuntat la criteriile de evaluare specifice unor democratii liberale.

Germania – joaca in mod clar cartea ”hegemonului european” si dupa alegerile interne din aceasta luna, va rescrie proiectul UE intr-un fel net favorabil economiei germane, cu concesii minimale oferite din start doar partenerului francez; himera armatei europene, servita public mai ales de catre germanofilul Jean-Claude Juncker, este doar un pretext de dezbatere publica ce are rolul sa usureze reinventarea armatelor nationale in spatiul european, cu prioritatea achizitionarii de tehnologie si armament europene, care este de fapt esenta intelegerii actuale franco-germane (cu mentiunea ca parteneriatul tacit SUA-Rusia ce le asigura acestora dominatia nucleara, va limita inarmarea europeana la un nivel minor).

Franta – establishmentul francez pare ca s-a trezit si va juca major in geopolitica mondiala, dupa o perioada de regresie accentuata, ce are ca reper initial mediatizatul eveniment al arestarii in SUA a prezidentiabilului Dominique Strauss-Kahn, de care Sarkozi se temea, dar Franta avea nevoie de el; daca regimul Macron va juca ofensiv cartea dublarii ofertei americane de tehnologie militara si armament, rolul Frantei la masa marilor decidenti va creste simtitor in urmatoarea perioada.

China – la fel cum rusii si-au PROFILAT putinismul ca pe un regim greu de priceput de catre euratlantisti, dar performant si predictibil in jocul de putere geopolitic, chinezii si-au profilat la randul lor regimul dictatorial al Partidului Comunist Chinez, ca pe o nevoie intrinseca a stabilitatii interne vitale celui mai mare popor al lumii, stabilitate-garant al prosperitatii companiilor multinationale vestice ce-si bazeaza productia si megaprofitul pe costul redus al fortei de munca chinezesti; ofensiva (inclusiv la nivel european!) exporturilor de produse vandute direct de catre companiile chineze, dublata de investitii majore industriale si de infrastructura pe ”teritoriile ce importa chinezeste”, este noua strategie vizibila prin care China castiga major influenta economica, apoi va obtine in mod consecutiv acces la macrodeciziile statale, dupa modelul patentat deja in tarile noastre de catre companiile multinationale din spatiul euratlantic.

In planul nostru regional, putem deslusi mai simplu acum actiunile puterilor dominante, rezultate inclusiv din prezentarea succinta de mai sus. Multe actiuni sunt deja demarate si pot fi ”citite” fie din pozitionarea unor actori geopolitici minori (Ungaria sau Bulgaria), fie din optiunile exprimate ale unor actori statali fara obligatii organizationale de tip NATO-UE, nealiniati in mod traditional (tari din fosta Iugoslavie). Ar fi de analizat serios in perspectiva relevantei regiunii pe harta interactiunilor politice majore doar vechiul proiect de inspiratie poloneza, ”Intermarium”, transformat azi in ”Initiativa celor 3 mari”, ce pare sa fie singurul format de grup ce-ar putea mobiliza atentia si efortul hegemonilor actuali spre negociere si parteneriat cu zona; lipsa unui factor coagulant de tip mercantil sau traditional ce sa anime mai puternic cele 12 tari UE participante (cu Polonia si Romania actorii geopolitici dominanti), este motivul pentru care deocamdata nu avem nici un proiect desenat, nici pasi initiali de parcurs pentru o intelegere agreata; sansa ar fi ca administratia Trump sa genereze rapid un mediu institutional de lucru, pentru ca altfel, tarile vizate de proiectul celor 3 mari, vor ramane fie spectatori neimplicati pentru urmatoarele 6 luni ai iminentelor alegeri fara surprize din Germania, China, respectiv Rusia (care, pe principiul echipa invingatoare nu se schimba, vor perpetua triada castigatoare a conjunturilor ultimului deceniu, Putin – Merkel – lider PCC), fie aceste tari vor deveni beneficiarele unor intelegeri bilaterale fundamentate economic rapid cu vreuna din marile puteri mentionate, bilaterale ce vor avea rolul sa tulbure si mai mult posibila coeziune regionala, implicit si predictibilitatea jocului economic in zona noastra.

In final, despre Romania, doar doua intrebari retorice:

Cati dintre decidentii actuali pricep cu adevarat ce se intampla acum in geopolitica lumii, spre a racorda strategiile noastre intr-un fel pragmatic si generator de avantaje?

Iar, dintre cei care pricep, cine are dorinta si curajul sa actioneze si intr-alt fel decat cel traditional (adica si las si egoist), ce le-a conservat pana acum functiile si integritatea personala, intr-o tara ce s-a scufundat major sub spectrul neputintei colective a cetatenilor sai?”, susţine Cozmin Guşă.