O româncă povesteşte cum a fost prinsă între teroriştii ISIS:,,Decapitau şi lăsau cadavrele în mijlocul străzii multe zile’’

Olimpia Stanciu şi-a cunoscut soţul în urmă cu 12 ani, în Cipru, unde muncea în agricultură. După un an, a plecat după bărbat, în Siria, unde şi-au întemeiat o frumoasă gospodărie în localitatea natală a lui Maher al-Abas, la şapte kilometri distanţă de oraşul Homs. Primii trei copii ai familiei mixte au venit pe lume înainte de începerea războiului. ”Trăiam foarte bine până acum cinci ani. Aveam casă cu şase camere şi fântână arteziană în curte. Soţul deţinea la marginea satului, undeva la câmp, o fermă de animale, unde creştea şapte vaci pentru lapte şi mai mulţi viţei pentru carne. Cu banii de acolo soţul ţinea toată familia şi reuşea să şi pună deoparte”, spune Olimpia Stanciu. Româncei nu-i lipsea nimic, nici măcar momentele de recreere. Mergeau la restaurantele din Homs, ori vizitau Damascul, pentru cumpărături sau plimbări în parcuri. ”Când soţul avea liber, mai ales vinerea, când la ei e sărbătoare, mergeam la restaurant, la plimbare în parcuri, vizitam oraşele. La Damasc de vreo zece ori am fost. Era foarte multă linişte. Câteodată stăteam până la 1 noaptea şi nu se lega nimeni de tine. În Siria nu erau restricţii pentru femei, ca în alte ţări musulmane. Erau lăsate cu faţa descoperită, mâinile şi glezenele la vedere, până să înceapă războiul”, povesteşte Olimpia, potrivit adevărul.ro.

Românca nu s-a simţit deloc străină în comunitatea în care s-a stabilit. Asta, pentru că, spune ea, a nimerit într-o ţară arabă în care femeia putea să aibă un loc de muncă şi în afara gospodăriei. ”Femeile aveau acces în servicii, cam ca în lumea occidentală, iar exemple erau chiar printre rudele soţului. Sora lui lucra ca profesoară de limba arabă, iar acum este în Turcia şi predă la o şcoală de limba arabă. Verişoara era profesoară de fizică şi chimie şi o altă verişoară începuse să profeseze în avocatură. Războiul ne-a împrăştiat în toate părţile”, spune Olimpia.

Primăvara arabă i-a distrus liniştea Valul de revoltele izbucnite în decembrie 2010 în ţările nord-africane a atins şi Orientul Mijlociu câteva luni mai târziu. La scurt timp după ce oraşul Homs a devenit bastionul revoluţiei împotriva regimului lui Bashar al-Assad, mişcările de protest s-au făcut simţite şi în localitatea în care trăia Maher al-Abas cu soţia sa româncă.

”După 27 martie 2011, au fost revolte la Homs, unde oamenii strigau jos preşedintele. Vreo trei luni de zile au ţinut protestele apoi Bashar al-Assad a scos armata pe străzi şi a început să împuşte. Trăgeau cu tancurile noaptea, omorau, iar până dimineaţa spălau sângele. Protestatarii au început să plece spre comune şi aşa au ajuns şi la noi. S-au format trupele de rebeli din militari care dezertau din armată şi protestatari. A fost linişte în comună, o perioadă, şi se uzeau doar sporadic împuşcături”, îşi aminteşte Olimpia.

Comuna lor s-a transformat treptat într-o ascunzătoare pentru rebeli şi nu mai era decât o chestiune de timp până să devină teatru de război armata siriană şi cei pe care îi vâna. ”În iarnă, după 20 decembrie 2011, a venit un convoi al armatei pentru a-l căuta pe un comandant al rebelilor, care se retrăseseră la noi în comună. L-a prins pe comandant, de la un dispensar unde se ascunsese, apoi militarii s-au retras. În februarie, au venit iar şi au făcut un punct de tragere pe un bloc cu 15 etaje din faţa casei noastre, unde era sediul facultăţii de petrochimie. De acolo împuşcau coloanele de rebeli însă nimereau în casa noastră”, povesteşte buzoianca.

Pentru Olimpia, 8 februarie 2012 va rămâne o dată neagră în calendar, întrucât atunci a început drama familiei. În acea zi, un tanc al forţelor guvernamentale, a tras direct în casa în care ea se ascundea împreună cu copiii şi o cumnată. Au scăpat cu viaţă însă casa a fost distrusă, devenind nelocuibilă. Era însărcinată cu cel de-al patrulea copil. Olimpia şi copiii s-au mutat temporar la nişte rude din aceeaşi comună iar soţul a rămas la fermă, unde mai avea câteva animale.

”Nu se mai putea sta în comună, pentru că veniseră sute de tancuri şi militarii căutau rebeli din casă în casă. Eram însărcinată în luna a cincea când soţul ne-a grupat cu cumnatul, soţia lui, ne-a dat camioneta Mazda şi ne-a trimis departe de război. Soţul a rămas în fermă, pentru a avea grijă de restul de văcuţe, vreo 13, rămase în viaţă. Am ajuns în localitatea Sukhnah, la 50 de kilometri de Palmyra, unde am locuit vreo şase luni cu chirie”, mărturiseşte românca.
 

Nici nu au apucat bine să-şi reîntregească familia, după sosirea soţului, că au fost nevoiţi să îşi caute alt refugiu din cauza luptelor dintre rebeli şi trupele guvernamentale. ”Deja apăruseră teroriştii Statului Islamic care s-au războit cu rebelii, la Raqqa, şi i-au izgonit pe aceştia înspre Palmyra. Aici au dat de armată, cu care s-au bătut săptămâni întregi. Noi nu am mai rezistat, am luat copiii şi am venit în oraş, în Palmyra, unde am stat vreo doi ani de zile. Soţul a lucrat tot la o fermă până în 2015 când au sosit teroriştii şi aici şi am fost puşi iar pe drumuri”, spune Olimpia Stanciu. (foto jos)
 

Buzoianca spune că la începutul dominaţiei ISIS în zonă, restricţiile impuse de aceştia nu erau foarte dure. Doar femeile erau obligate să iasă din casă acoperite complet şi doar însoţite de soţi, fraţi sau copii. ”La Palmyra, am trăit câteva luni sub ocupaţie ISIS. În prima parte nu era aşa drastic. Mergeam la doctor, în spitale, plăteam facturi în continuare la telefonie, deşi nu puteai să vorbeşti în afară, decât pe internet. Nu erau probleme cu mâncarea care era chiar mai ieftină decât înainte. Iefteneau produsele ca să momească lumea. După ce s-au stabilit ei la Raqqa, au devenit foarte răi. Lumea a început să-i simtă şi a decis să plece, când încă se mai putea”, povesteşte românca. Perioada trăită la Palmyra a marcat-o profund pe Olimpia.

Atât ea cât şi copiii ei au fost martori ai unor atrocităţi care nu-şi au locul nici în cele mai negre coşmaruri. ”La Palmyra, înainte să plecăm, am văzut de ce erau capabili cei din ISIS. Îi recunoşteai după părul lung şi barbă mare. Purtau peste pantaloni cămăşi nu mai jos de genunchi. Aveau armele cu ei. Când îi prindeau pe militari dar şi pe cei din poliţie ori de la birouri ale guvernului îi decapitau şi lăsau cadavrele în mijlocul străzii multe zile. În faţa noastră şi a copiilor s-au întâmplat astfel de nenorociri”, îşi aminteşte cu groază buzoianca refugiată din iadul sirian.

Multe familii de sirieni au reuşit să părăsească vechiul oraş Palmyra, în primele luni de ocupaţie, iar printre norocoşi au fost şi cei şase membri ai familiei lui Maher al-Abas. Au hotărât să plece spre graniţa de nord a ţării, pentru a ajunge în Turcia, numai că planurile le-au fost încurcate de călăuze. Au fost nevoiţi să facă un popas în Alep, înainte să ajungă într-o tabără de refugiaţi din Turcia. ”Am mers pe jos 30 de kilometri, într-un grup de vreo 60 de persoane, duşi de călăuze plătite cu câte 200 de euro pentru fiecare persoană. Am ajuns într-un sat aflat la trei kilometri distanţă de Alep. Oraşul era pe mâna rebelilor şi ne-au primit bine, pentru că veneam din partea lor. Acolo am stat o peioadă apoi am venit la graniţă, unde dormeam în aer liber, până când ne-au deschis turcii şi ne-au primit”, povesteşte Olimpa Stanciu.

Românca a fost ajutată de Consulatul României de la Ankara să îşi ia copiii şi să vină în ţara natală. Soţul a rămas însă în tabăra de refugiaţi din Turcia, pentru că nu are paşaport.