Jurnalul unui antrenor- globtrotter! Din Myanmar in Kenya si din Maldive in Siria! „La 63 de ani sunt sarac, insa am ce povesti!”

„Daca imi ajuta Dumnezeu, as vrea sa plec in Kenya. Sa lucrez acolo. Am semnat deja un precontract”.

 

Intre ghilimele sunt vorbele unui domn in varsta de 63 de ani.

 

In urma cu un an, barbatul cu spirit de aventura suferea o interventie chirurgicala pe cord. 3 bypass-uri, 12 ore de operatie si o promisiune. „Peste 3 luni o sa te intorci pe teren, sa antrenezi”. De data asta, intre ghilimele sunt vorbele medicilor.

 

 

A trecut mai bine de un an de la ultimele ghilimele, iar pacientul Leonida Nedelcu asteapta cu… inima la gura… un telefon care sa-i confirme ca va pleca in Africa. A discutat pentru un contract in Kenya. Si din nou cifre. Uneori, viata negociaza tragediile ca la talcioc. La inceputul lunii aprilie, un atentat terorist care a avut loc in Kenya s-a soldat cu 150 de morti. Pentru un om care ar trebui sa fie preocupat de cum arata postasul si la ce data vine, 150 de morti, 63 de ani, 3 bypass-uri, 12 ore de operatie nu sunt de ajuns. In plus, intre Bucuresti- Nairobi distanta este de peste 13.000 de km. Cu biletul de externare la purtator, insa fara cel de intoarcere la antrenor, Leonida este gata de drum. „Cand pleci atat de departe te gandesti sa stai cat mai mult”, spune barbatul cu parul alb fara sa traga aer in piept.

 

Leonida Nedelcu nu se teme. Nici de varsta, nici de bypass-uri, mai putin de distante si perceptii. Nu uita ca, „peste trei luni”, i s-a spus ca poate sa se intoarca: „Pe teren”. Acum, teren inseamna Kenya. In plus, au trecut mai mult de trei luni si el mai stie ceva! „Imi place sa vad lucruri noi, sa cunosc…”.

… „sa am ce povesti”. Cu bagajul la usa si bypass-urile la locul lor, Leonida Nedelcu vorbeste despre viata lui. Iar fostul atacant de la Poli Timisoara, UTA, Universitatea Craiova sau Gloria Buzau are ce spune. Cu memoria infipta bine in amintiri, fostul fotbalist rascoleste trecutul cu pasaportul in mana. Vizele sunt ferestre catre locuri exotice, obiceiuri, experiente traite intr-o viata de om. „Am antrenat in Maldive, Myanmar, in Siria de doua ori, Arabia Saudita, Maroc, Irak”, incepe tehnicianul o poveste din care se nasc mii de povesti. O carte.

 

 

Maldive, concediul, sotia si fotbalul

 

„In Maldive, 10 luni, a fost un concediu platit. Am avut 3500 de dolari pe luna, ceva de vis, ca turist te costa 7000-8000 de dolari pe saptamana. Am fost in Capitala, in Male, la echipa New Radiant, cea mai buna de acolo. In Male era un singur stadion, arena pe care jucau toate echipele, sase la numar, toate din campionat. Sute de insule, un stadion, sase echipe. Doua tururi si doua retururi. Toate formatiile aveau sediul intr-o singura cladire, intr-o casa mare, acolo unde era si sediul federatiei de fotbal din Maldive. Atunci am propus un jucator la Steaua, un atacant. Avea mai multe goluri decat meciuri disputate. Se numeste Ali Ashfaq. I-am spus lui Argaseala, dar Gigi Becali nu l-a vrut. Era un atacant gen Keseru, dar cu niste calitati mult mai bune. Am stat zece luni in Maldive si pot spune ca este cea mai frumoasa aventura din cariera mea profesionala. Aici mi-a placut cel mai mult. Cand am venit acasa, sotia m-a asteptat pe aeroport. Am trecut de trei ori pe langa ea. Nu m-a recunoscut, asa de bronzat eram. Mergeam la antrenament iar apoi la baie. La 60 de metri de hotelul meu era un golf, mare cat un teren de fotbal. O apa albastra ca cerul, ingradit cu stanci mari, sa nu intre rechinii, in care era plin de pesti colorati. La inceput nu am vrut sa intru! Stateau sute de oameni, toti imbracati, o suta, doua sute de insi. Se rugau cu apa pana la gat, faceau rugaciunea si plecau. Cand am vazut ca apa se retragea, iar apoi revenea mai albastra, flux si reflux, nu m-a mai scos nimeni de acolo. Paradis”.

 

 

Siria, golul fundasului, Bashar si autocarul

 

Prima oara am plecat in Maroc, prin 1998, nici nu stiam sa numar pana la zece in franceza. M-am dus, iar acum ma descurc foarte bine cu limba. Am vazut Fes, Casablanca, minuni. Insa vreau sa-ti spun ca am fost de doua ori in Siria. L-am prins si pe tatal lui Bashar Al-Asad. Am antrenat formatia Hottin Latakia, cred ca este si acum in prima liga, iar apoi la Majd, in Damasc. Ministrul Sportului din Siria m-a numit la echipa nationala de tineret. Atunci nu erau probleme, cu un dolar cumparau 25 de lipii, toti aveau sere si cate 5 sau 6 copii, puteau sa plece la studii in afara tarii. In 2001, dupa ce au cazut turnurile de la New York, imi aduc aminte ca Bashar a iesit pe post. Eu ma speriasem si am sunat la Ambasada Romaniei si am intrebat ce sa fac. A vorbit Bashar pe post si a spus asa: „Daca cineva se atinge de un fir de par al vreunui strain, fie ca e american sau altceva, o sa primeasca pedeapsa cu moartea”. Fotbalistii veneau echipati la stadion, cu ghetele in picioare. La fel plecau. Faceau dus cu chilotii pe ei. Dupa un meci am mers sa fac dus, eram gol. Am intrat eu si au fugit toti. La un moment dat, cand eram la Latakia, am avut un meci in deplasare. Am castigat cu 1-0 cu un gol frumos al unui fundas. Partida a fost transmisa la radio. Am ajuns acasa si stateam seara pe terasa langa sotia mea. Cand vine translatorul, un sirian care a facut medicina la Timisoara, ca vrea sa vorbeasca presedintele cu mine. E urgent! Zic, asta vrea sa ma laude. O las pe nevasta-mea si plec la presedinte. Ajung in fata lui si vad ca era foarte incruntat. „Mie nu imi place echipa asta! De ce a marcat fundasul? Pe atacanti de ce ii antrenezi?”. I-am spus translatorului sa-i transmita ca e prost si nebun! I-a fost frica sa traduca. Nu pot sa uit cum m-au demis. Rad mereu cand imi amintesc.

Aveam meci in semifinalele Cupei Siriei. In meciul tur am jucat in deplasare si am luat bataie cu 2-0, cu goluri pe final, iar dupa cinci zile era programat returul. A doua zi aveam un antrenament de refacere. De fiecare data, in drum spre stadion, autocarul cu jucatorii oprea la hotel si ma urcam si eu. Vad ca vine autocarul. Eu le fac cu mana, ei imi fac cu mana. Autobuzul a trecut pe langa mine fara sa opreasca. Dupa doua ore vine maseurul la usa. Era un gras: „Coach, change!” Seara mi-a adus biletele de avion pentru a doua zi. L-am sunat pe Mircea Radulescu. Era la nationala. El m-a pus acolo. „Ce sa-ti fac ma, Leonida. Si pe mine m-au dat afara. Cand ai biletele de intoarce?”. „Maine”. „Si eu”. Asa e la ei.

 

 

 

Myanmar, maimuta, carnea de caine, bodyguardul de 1.55 inaltime

 

„In Myanmar am ajuns datorita cumnatului meu, fost portar pe la Buzau, asta mai facea pe impresarul. Nu stiu cum a intrat el in legatura cu o doamna, cu o indonezianca. Si ea impresar, de fapt doctor de meserie. M-au intrebat daca vreau sa merg sa antrenez in Myanmar. Unde dracu e asta, Auzisem ca e regim militar si m-am pus pe citit. Am trimis CV-ul si am plecat. Am luat si doi jucatori de la noi din Romania, unul din Galati si unul din Bucuresti. Nu au rezistat, au stat o saptamana si s-au intors in tara. Am facut 10 zile pe drum.

 

 

O escala frumoasa in Singapore, apoi Jakarta. Aici am stat o saptamana pentru a primi viza de Myanmar, la un hotel, la etajul 75. De sus, oamenii se vedeau precum furnicile, toti calare pe motoretele alea ale lor. Ceva de vis! Apoi am ajuns in Malayzia si, intr-un final, la Yangon. De pe aeroport ne-au luat cu un Jeep militar. Soferul striga: „Coach, Romania!”. Echipa se numeste Zwekapin United, o formatie mai micuta, insa cu un patron foarte bogat. El trimitea tot ce castigam in Romania, sotiei mele. Dar nu din Myanmar, acolo totul era controlat, nici nu puteam sa dam vreun telefon, din Singapore se faceau toate tranzactiile.

 

 

Patronul avea vapoare, afaceri multe in Singapore. Ca peste tot si in Myanmar erau multi brazilieni veniti sa joace. Subtiri ca valoare. Campionatul? Un fel de divizia „B” de la noi, de la jumatate in jos. Mi-au dat si bodyguard. Cand l-am vazut m-a bufnit rasul. Avea 1.55 m inaltime. I-am spus ca pot avea grija de mine, mi-a raspuns, cu pieptul in fata, ca stie arte martiale, kung-fu, de-astea. Cica sa stau linistit. Mergea dupa mine peste tot. Am mancat caine fara sa-mi dau seama. O tocanita, mama ce buna! A doua oara m-am uitat pe meniu, dog. Chelner era un pusti…foarte incantat ca ii mai lasam cate un dolar, doi. L-am poreclit „Bambino”.

„Ce mi-ai dat „Bambino aici?”. „Good dog, good!”. La un moment dat, un jucator m-a invitat intr-o scurta vacanta la el la tara. La el la tara era in jungla, in mijlocul junglei. Mi-au pus sa mananc si am ramas cu farfuria goala cat am intors capul. Mi-a furat maimuta toata mancarea”.

 

 

CITESTE SI: 

 

Atac la antrenorii Stelei! “Radoi e bun de capitan, nu de antrenor. Decat sa ajung ca Titi, mai bine mananc paine cu ceapa”

Ultimul dialog cu “Unicul Capitan”! Un antrenor din Liga 1 povesteste ce s-a intamplat la Oltenita! “Catalin, tu ce cauti aici?”

 

 

Leonida Nedelcu a antrenat in Arabia Saudita, Maroc, Maldive, Siria Myanmar. Acum are oferta din Kenya, insa se declara un antrenor sarac. Tine totusi sa faca o nota de subsol. „… dar sunt atat de bogat sufleteste! Cand ma intreaba prietenii cum a fost acolo, cum a fost in Maldive, in Myanmar, in Siria! Cum traiesc oamenii aia si ce obiceiuri au, eu pot sa le raspund. Acum vreau sa aflu cum e in Kenya sau in Zambia. Aaaa…si acolo am o discutie, insa e mai departe”.

 

P.S.

 

„Am 63 de ani. Am avut o operatie nasoala anul trecut. Mi-am zis asa: Dacat sa mai traiesc zece ani cioara, mai bine mai traiesc trei ani vultur”.

Ion Margarit