„Poveste de craciun”

POVESTE DE CRACIUN UNDE ESTI, MOSULE ?!! A fost odata… o fetita de 3 ani si jumatate pe care o chema Maria… si careia viata reala i-a daruit niste analize rele si niste diagnostice crude – anemie feripriva, artrita reumatoida juvenila, leucemie… De Craciun, fulgii de nea ar trebui sa raspandeasca in jur speranta, bucurie, minuni, zambet, colind, fericire, implinire. Ca orice FAMILIE (noi doi cu trei ingerasi), avem sperante, vise, dar si durere… luptand pentru supravietuirea cea de toate zilele. Si daca ar fi si sanatate, care e mai scumpa decat toate, ne-am multumi sa luptam doar pentru supravietuire. De aceea am trimis peste 40 de plicuri si talon, unele recomandate, altele nu, unde am atasat documentele medicale ale mele si ale unuia dintre copii – Maria. Si pentru ca speranta moare ultima, continuam, desi este pentru noi un EFORT URIAS. Vom transpune totul intr-o povestire demna, asa cum insusi acest concurs o recomanda! Multumim din inimile noastre pentru inimile care ne vor intelege! De aceea avem atata nevoie de aceasta masina care ne-ar ajuta sa pornim, pentru inceput, in cautarea Mosului… care, cu ajutorul ei, ar fi atat de aproape… Mai traim inca intr-o lume de basm, cu ajutorul copiilor care ne fac mai puri, mai sensibili… mai OAMENI! A mai trecut un an greu, care ne-a garbovit cu un minim pe economie ce nu ne-a permis sa economisim nici macar pentru o ciocolata, dar Mos Craciun trebuie sa vina. Si cum sa facem? Putem sa dezamagim inca o data copiii deja dezamagiti de atatea? Cum le putem oprima visele de copil, visele la o bicicleta, la un calculator, la o papusa, la o ciocolata? Pierdut intr-o nebunie launtrica, in care striga o disperare muta, ies din casa si ma las pierdut pe strazile pline de omat. Neantul curat al zapezii de pretutindeni ma impresoara si incearca sa-mi curete cu albul sau pur sufletul deja negru de funinginea focului launtric care arde mocnit intr-o soba de care, poate, nici eu nu mai am grija! Si sufletul meu striga in disperarea unei solutii… a unei solutii ce ma poarta intr-o lume de vise… de copil: Mosuleeeeeeeeeee… Si, indiferent daca am fost sau nu impliniti in copilariile noastre, sufletul nostru ramane un copil. Mosuleeeeeeee!, ma incapatanez inca o data. In jurul meu copiii cu zurgalai si fesuri asezate caraghios si imbujorati isi traiesc cea mai pura parte din viata… copilaria. Ce fericire se simte in aer de Craciun! De Craciun visele prind viata… iar visul familiei noastre e sa o salvam pe Maria pana nu e prea tarziu… In minte imi vine Maria, care candva alerga plina de viata. Acum abia merge un pas, doi. A slabit enorm, e palida, slabita si ne intreaba cu ochii in lacrimi: „Mami, tati… de ce nu mai pot sa merg??!!”. Se revolta plina de dorinta de a fi din nou un copil normal. Lacrimile ma sfasie si merg mai departe pierzandu-ma in nestiutele carari ale haosului uman, in care disperarea ca nu ai PUTEREA de a face ce trebuie te spulbera usor, incet. Asa cum viata se daruieste, asa se si plateste… Ma cutremur inca odata de amintirea analizelor rele si a diagnosticelor si frigul, si gerul parca nu au nicio putere in fata acestor ganduri patrunzatoare! MOSULEEEEEEEE!, strig din TOT SUFLETUL si aburul care imi iese din gura prinde un contur feeric al unui Mos cu barba lunga. Scutur din cap si ma intreb daca e real sau nu… daca e corect sau nu… daca exista speranta sa ma intalnesc cu Mosul sau nu? Prin vazduh, zane albe cu baghete ce lasa in urma mici sclipici de argint se rasucesc, fugarindu-se in rasete zglobii. „Asteptati-l pe Mosul”, imi arunca una dintre ele, imbujorata, cu glasciorul subtire. „Trebuie sa apara, il astept mereu, ca in fiecare an, amagindu-ma atat pe mine, cat si pe ingerasii de acasa si inventand scuze penibile, ba ca un ren si-a rupt piciorusul, ba ca ninsoarea a fost prea deasa si nu ne-a gasit… si ca un spiridus obosit abia a reusit sa ajunga cu cateva dulciuri, dar le las mereu speranta ca intr-o buna zi ne va gasi cu adevarat insusi Mosul! Prin acea fericire de Craciun intrezaresc si chipuri ce imi seamana… livide si transfigurate de intrebari si de neajunsuri… Stand nemiscate asemeni unor artificii ce asteapta sa fie aprinse pentru a exploda in lumina, fericire si speranta… Intr-un colt o vad si pe fetita cu chirituri… ma reped cu mana intinsa, dar, cand batul de chibrit se stinse, disparu si ea ca prin farmec. Saracuta… An de an cate o fetita cu chibrituri se regaseste pe undeva, fara ca nimeni sa-i ascunda chibriturile, si sa o ademeneasca in casa, langa o masa reala, langa o soba in focul careia palpaie povesti. In cor, un colind magic de pretutindeni se aduna intr-un singur glas si urca spre cer, cu o miraculoasa maiestrie, nenumaratele nugaciuni, toate cele care ne dor, toate cele pe care le dorim si toate cele pe care le traim…. Le-am promis atatea… ca vom ajunge la spital, la o clinica din Bucuresti cu Maria cum am fost trimisi de urgenta ca o voi vedea sanatoasa din nou, ca voi strange banii sa ma operez, si ca eu voi fi sanatos pentru ei, ca Mosul va veni incarcat de daruri, ca niciodata, daruindu-ne viata si speranta si aducand zambat si fericire familiei noastre. Cum le pot strica acea vraja a Craciunului cand, asa um stim cu totii, este cea mai frumoasa zi din viata lor. Ratacesc prin nameti, gafaind greoi, in drumul spre casa. Ce le voi spune de aceasta data? Mosule, unde esti? Avem de salvat doua vieti… e un ultim strigat si imi pun in el toata speranta. O speranta subreda, care ma poarta cu gandul la cum sa-mi impart acel minim de economie la medicamentele necesare pantru noi doi… eu si Maria, fetita mijlocie, la datorii… la mancare… la ceilalti copii… Efortul ma ingenuncheaza, preinfarctul care l-am avut deja nu ma mai sperie. Fibrilatia incearca sa ma opreasca din drum taindu-mi respiratia si luandu-mi aerul, facandu-mi inima sa galopeze cu viteza ametitoare intre iad si paradis. Undeva, o clinica ma asteapta sa ma operez… mai poate astepta! Inca nu e timpul sa ma pot gandi la mine… Nu ma las batut si merg mai departe in speranta ca-l voi intalni pe Mosul pentru FAMILIA MEA… si in special pentru copilul nostru, care sufera laturi de mine, pe langa neajunsurile vietii… in suferinta care, din fericire sau din pacate, ne-a fost daruita prin Binecuvantarea Domnului. Visez sa o vad alergand vesela si sanatoasa si sa o prind in brate si sa o sarut cum nu exista sarut pe pamantul acesta!!! Si beat de fercire sa prind putere si sa pot continua sa lupt pentnu EI. Fulgii mari cad peste noi feeric de veacuri… peste noi, oamenii, cu visele si cu sperantele noastre. Raman acolo in timpul meu daruit din prea multa bunatate de SUS strigand in continuare si mai pulin de sparanta si de putere si de incredere si fericire pentru ca mi s-au alaturat inca trei voci de copil. Mosuleeeeeeeeeeeeee!!!! Ion Florin Dorohoi Botosani