2.000 $ pentru o „viata mai buna”

Cand a clacat, in Italia, mama a devenit omul in fata caruia si-a deschis sufletul fara retinere, de ea s-a agatat ca de un ultim colac de salvare. Ei ii scria chiar de mai multe ori pe zi, atunci cand avea bani sa puna scrisorile la posta, si o implora sa il ajute. Scrisorile lui erau scrisorile unui om slab, ajuns la capatul puterilor, nedreptatit, dar demn, sincer cu el si sincer cu cea care ii daduse viata. 10 septembrie 1996, fragmente din scrisoarea catre mama lui: „…Nu stiu efectiv ce sa ma fac, nici macar sa mor nu sunt lasat. Mai nou, am uitat sa-ti spun, am fost nevoit sa-mi dau ceasul meu (care era f. valoros atat din punct de vedere spiritual, cat si material, 2.000 $) pentru a avea o „viata mai buna”. E vorba de unul dintre agentii de aici care oricum m-a amenintat ca daca spun cuiva (aici) sunt terminat. Cu ocazia asta am pierdut si ultimul lucru de pret pe care il posedam. Oare tu in locul meu ce ai face? Ce ai simti? Iti spun eu! Umilinta, durere, suferinta, tot raul din lume napustit asupra unui om care se simte nevinovat si nedreptatit. Ce face un om in astfel de situatie? Nu-ti mai spun nimic incepand de azi despre starea sanatatii mele, pentru ca nu vreau sa te fac sa suferi, dar vreau sa incerci sa te obisnuiesti cu ideea ca poate intr-o zi nu voi mai fi cu adevarat. Atunci, poate suferinta nu-ti va fi atat de mare… …Mi-ai scris ca vrei sa faci un cont umanitar. Sa nu care cumva sa indraznesti sa ma faci de ras in acest fel. Ar fi ultimul lucru pentru mine si efectiv in acel moment as prefera sa mor decat sa ma faci de ras si cu asta. Nu-ti dai seama ce satisfactie ai da dusmanilor? Mai bine mor, decat asa de umilit. Te rog sa renunti la acest lucru, asa cum te rog sa incetezi sa mai cheltui bani cu avocati incapabili. Daca va fi nevoie de un avocat, atunci, cand ma voi intoarce in tara, asta este o alta situatie. Dar pana atunci…