Amalia Enache, legata prin fire nevazute de fiinta cea mai draga: „O visez pe mama aproape in fiecare noapte”

Nu e mult de cand ai fost surprinsa de paparazzi explorand complexul Europa, impreuna cu iubitul tau, Nicolas. Ce cautati acolo?Vazuseram filmul „Biutiful”, cu Javier Bardem, in care ti se arata o Barcelona altfel, cu multi chinezi foarte saraci, si colegii vostri ne-au „prins” cand ne-am dus in Europa intr-o explorare, imediat dupa acest film. Stii, noi ne gandim mult la romanii nostri care pleaca sa lucreze in strainatate, dar deja se intampla astfel de lucruri si in Romania, si iti dai seama ca sunt niste rupturi de familie dramatice realmente pentru un banut in plus. Am fost superatinsa de imaginea asta a lor, dincolo de tarabele care sunt insalubre, de stilul lor de viata, de supravietuire in definitiv… Pentru mine, ca jurnalist, astea nu sunt niste comunitati distincte sau niste locuri care nu ma intereseaza in orasul meu. Am fost curiosi sa vedem zona asta, dupa o discutie a noastra despre ce inseamna comunitatea chinezilor in Romania si dupa ce am revazut si reportajul de la „Romania de iubesc”.

Ii place iubitului tau Romania? Stiu ca el este francez.El are conexiuni de familie cu Romania. A trait pana in urma cu un an jumate in Franta, dar a venit de la trei ani in Romania, si are legaturi foarte puternice cu famiile lui de aici, familii cu o istorie foarte bogata si indelunga…

Cand v-ati cunoscut?Ne-am cunoscut de un an, a fost realmente o chimie instantanee, n-a fost nimic fortat. Ne-am reintalnit, in urma cu mai multe luni si, din acea clipa, el si-a luat rolul de cavaler in serios, m-a cautat si m-a cucerit si… am devenit foarte legati. In criteriile mele si in istoria mea de longevitate, e o relatie la inceput. Descoperim impreuna orasul, calatorim, pentru ca suntem exact pe aceeasi frecventa. Am vazut impreuna Horezu, am fost la Sighisoara, Vidraru, pe Transfagarasan. La Horezu, m-a poftit la un botez in familie si asa am revazut toata zona dar in felul asta, al nostru, asta insemnand ca am stat la manastire, la Horezu…. Sunt locuri atat de frumoase in Romania, si oameni, si felul asta in care sunt primita de oamenii care ma stiu de la televizor… In general, romanii au un fel al lor de-a te primi, mai ales cand te duci in zone de-astea de pensiuni.

Ati fost in vacanta?Urmeaza sa plecam in zona balcanica, pe care n-am vazut-o nici unul dintre noi, mai spre coasta Adriaticii, asta insemnand fosta Iugoslavie. Vrem sa mergem cu masina prin Serbia, Croatia, Muntenegru. Am facut cu interviu cu Irji Menzel, unul dintre cei mai importanti regizori europeni, el e ceh, care mi-a spus ceva care mi-a dat de gandit, ca istoria a facut ca noi intre noi, esticii, sa ne cunoastem foarte putin. In zona estica, am fost in Praga, care e unul dintre cele mai frumoase orase din Europa, la Budapesta, care imi place enorm. De multe ori, a fost atat de mare dorul nostru de duca si ne-a dus departe, dar n-am vazut ce-i in jurul nostru. Uneori, nici pentru tara nu avem atata disponibilitate cata merita tara asta. Mie imi place enorm Delta, imi place zona Apusenilor, zona Horezu, Dobrogea.

Dar ai curiozitati si pentru diverse alte lumi. In 2008, anul in care ti-ai pierdut mama si in care te-ai despartit de iubitul tau de-atunci, dupa o perioada indelungata de relatie, ai plecat in Bolivia. De ce acest loc de pe pamant si nu un altul?Contexul ala a fost foarte incarcat pentru mine emotional si cumva foarte obositor din toate punctele de vedere. Pierderea mamei e intr-un cuvant sintetizata, dar a fost o perioada inainte, scurta, dar ingrozitor de grea. Povestea cu Bolivia s-a intamplat asa: doi dintre prietenii mei foarte apropiati, jurnalisti amandoi, planificasera o calatorie in Bolivia. Eu stiam de mult de povestea asta si dupa moartea mamei am hotarat sa ma alatur. Aveam nevoie de o distantare, pentru ca lucrurile alea se intampla apasator si in casa, si pe strazi… eram in momentul in care atunci cand auzeam sirena unei ambulante izbucneam instantaneu in plans… Cred ca a fost o decizie foarte buna plecarea mea intr-o lume atat de indepartata, atat de diferita. Stii bine ca nu vindeci ranile in felul asta, ca traiesti cu ele toata viata, ca nu exista retete de vindecare, dar in drumul asta spre linistire ai nevoie de niste pasi. Si s-a putut face asta, pentru ca eu am avut foarte multa intelegere la serviciu din partea colegilor, a sefilor, de foarte multa prietenie si dragoste din partea lor. Apoi, in vara aia, am hotarat sa ma duc spre casa unde am copilarit, langa Hunedoara, la tara, intr-un sat de munte, unde am mers pe urmele unor povesti pe care le auzisem de la parintii mei. Am fost in satul in care ei s-au cunoscut, fiind invatatori. Ei au avut o dragoste fulgeratoare, la prima vedere. Tatal meu are un jurnal extraordinar de bine scris cu momentele de indragostire de mama mea care s-au petrecut acolo, la o scoala. A fost o dragoste foarte intensa, foarte pasionala, asa o regasesc acolo. Isi pusese in cap, cred ca din clipa in care a dansat cu ea la o petrecere, sa o ia de nevasta… M-am dus si in locul in care fusese bunicul meu miner, de unde aveam o gramada de povesti, intr-o zona de munte, de umblat peste ape, munti si vai cu sacul in spate. Genul asta de vacanta sentimentala mi-a picat mie bine atunci…

Ce te-a ajutat sa treci peste acele momente grele, prietenii, credinta, calatoriile?M-au ajutat foarte mult oamenii din viata mea, inca din clipa in care lucrurile se petreceau dramatic pentru mine, care mi-au fost alaturi. M-am intrebat de nenumarate ori daca eu as fi stiut sa le fiu alaturi asa. De la chestiuni dintr-astea practice, pentru care nu mai aveam putere, timp… Veneau prietene de-ale mele si aduceau mancare la spital, au venit cu bradul in ziua de Craciun in spital, la mama mea… Cine a trait momente din astea dramatice in viata altfel intelege. Eu uneori nu vreau sa povestesc despre asta unor oameni mai senini, nu vreau sa-i incarc. A urmat apoi o perioada de un an in care prietenii mei nu m-au lasat deloc sa cad, m-au reinvatat pofta de viata, pofta de a rade, care atunci cand ma clatinam erau acolo. Pana in clipa in care am stat din nou pe picioarele mele, cu tot ce ei stiau si eu uitasem ca sunt. Pentru ca se produc niste schimbari in tine, ai cu totul si cu totul alte raportari la viata, la tine, unele se rastoarna, n-ai niciodata raspunsul la intrebarea „de ce”?…

O visezi pe mama ta?Aproape in fiecare noapte. Azi noapte am visat-o din nou. Si a fost foarte important momentul in care nu am mai visat-o bolnava. Fiind vorba de cancer, iti dai seama ca se schimba foarte mult fizic si era foarte dureros si pentru mine, si pentru ea. Asta simteam eu prin cordonul nostru ombilical, faptul ca era cu mintea complet vie, cu sufletul intact, dar corpul se degrada foarte tare… Sunt niste momente foarte greu de trait in sine.

Te linisteste asta sau te tulbura?Uneori, ca sunt imagini care tin de copilarie… Sunt niste amintiri, uneori nici nu stii de ce ti-au aparut in vis, ca n-ai stat sa te gandesti inainte la ele. Nu ma tulbura rau, dimpotriva. Imi place, mai ales atunci cand ma trezesc, cand e un vis de dimineata. N-am cautat explicatii, nici in psihologie, nici in altceva, de ce se intampla frecvent.

Spui ca felul in care ne imbracam e felul in care ne raportam la tot, la ce filme am vazut, la culorile din peisajele care ne-au ramas intiparite si, evident, la cum vrem noi sa ne prezentam in fata celorlalti. In acelasi timp, nu simti nevoia sa-ti pui corpul intr-o foarte mare evidenta. La un moment dat, in adolescenta, s-a intamplat ceva cu mine. Pana atunci eram fetita tunsa foarte scurt si cu preocuparea pe scoala. Desi mie mi-au spus parintii dintotdeauna ca sunt frumoasa, ca sunt desteapta. Eram copilul lor si toti parintii spun asa. In adolescenta, mi-am lasat parul sa creasca, m-am schimbat, si a urmat o perioada de complimente. Atunci, o verisoara de-a mea, mai mare, cu care eram intr-o relatie de prietenie intelectuala – noi citeam foarte mult in vacantele de vara, la bunica din Oltenia, unde ne aranjam vrafurile de carti si asa ne petreceam timpul, la lac, cu putina miscare si cu multa lectura – m-a luat la o discutie, si mi-a zis ca daca o sa fiu prea atenta si prea flatata de complimentele astea, o sa incep sa valorizez mai mult zona asta in detrimentul altora. Mi-a zis ca nu e sanatos sa te gandesti: „vai, cat sunt de draguta”. Nu stiu de ce s-a prins treaba asta foarte tare de mine, dar cred ca a avut dreptate. Plus ca e atat de relativa chestia asta cu frumusetea, ce e frumos pentru unii nu e si pentru altii, iar eu am suficienta increde in mine cat sa nu ma preocup ca vreau sa arat nu stiu cum.

Cum esti tu dincolo de sticla, in „civilie”?Sunt un om cu o foarte mare pofta de viata. Cu tot ce implica viata asta. Sunt mai degraba vesela. Ca fire, e clar ca predispozitia mea e spre optimism. Mie imi place foarte mult viata, imi plac enorm de mult oamenii si am incercat sa nu le vad defectele, ci sa-i iau asa cum sunt. Cumva, secretul e sa-i indragesti cu toate ale lor. Imi reprosez momentele in care am enervari si mai degraba mi le reprim. Nu am fost niciodata un temperament vulcanic. La mine in familie modelul feminin, si anume mama, nu a ridicat absolut niciodata vocea, indiferent care erau situatiile sau problemele. Intotdeauna lucrurile s-au rezolvat pe un ton mai degraba scazut. Eu chiar am o problema cu decibelii mai ridicati, cred ca e mult mai usor sa gestionezi lucrurile printr-un dialog si nu prin excese de-astea.

E asta o caracteristica a ardelenilor?Cred ca mai mult are legatura cu modelul din familie, decat cu modelul din comunitate. Poate tine si de felul in care am trait si am lucrat mereu in echipa, pentru ca in meseria mea nu exista nici o doza de individualism. Suntem foarte multi oameni, uneori toti intr-o stare foarte tensionata, fiecare cu propriul deadline, si pe o presiune pe care ti-o pune o redactie. E poate o forma a mea de functionare, un fel de capacitate a mea de concentrare, astfel incat tot ce-ar putea fi un element disturbator, il gestionez mai degraba cu delicatete decat in orice alt mod. Am si o zona de impulsivitate ce tine de capacitatea de reactie. In situatii de breaking news, mecanismele mele reactioneaza foarte repede. Cand am dat examenul psihologic pentru carnetul de conducere, mi s-a spus ca reactiile mele sunt putin impulsive. Si am tinut minte asta. Judecata cumva detasata de presiunea momentului este esentiala in meseria noastra, nu poti sa faci lucruri impulsive, nu poti sa faci ce-ti trece in clipa aia prin minte. Nu cred in meseria asta facuta la modul impulsiv absolut deloc.

Cum scapi de starea de tensiune acumulata in timpul serviciului, catre ce te indrepti o data ce ai iesit pe poarta PRO TV-ului?Eu sunt o fata destul de urbana, mult conectata la tot ce inseamna viata orasului. Imi place foarte mult sa traiesc in Bucuresti si mi-a placut Bucurestiul din prima. Placerea mea de a cunoaste cat mai multe tipologii de oameni e satisfacuta aici. Imi place dinamica orasului, imi plac parcurile si zonele foarte pitoresti, precum Piata Matache, o zona de care sunt afectiv foarte legata, pentru amestecul ala de istorie, case, case de mestesugari din perioada interbelica, la care ma raportez foarte mult prin lecturile pe care le-am citit in adolescenta. Chiar zona asta sociala de care sunt foarte preocupata, pentru ca toate casele alea au fost ocupate adesea abuziv de familii si de comunitati de care altfel noi si administratiile nu ne-am preocupat prea mult… Eu am nevoia asta zilnica de a intalni oameni la piata, pe strada, de a vorbi cu ei, e ceea ce ma tine conectata la viata asta, asa cum e ea. Am si eu momentele mele de reverie, in care vreau sa citesc, sa stau mai mult cu mine, pentru ca din momentele astea de sine ne ies niste raspunsuri.

Ce citesti?Beletristica, dintotdeauna. Am autori de care sunt absolut fascinata. Imi place foarte mult ca si tehnica de scriitura Jonathan Franzen. Mi se pare fascinant, as relua cartea de fiecare data, ca sa inteleg intr-un final cum reuseste sa treaca din una in alta fara ca eu sa nici nu-mi dau seama cum s-a intamplat asta. Ma refer la „Corectii”, romanul care a fost publicat si la noi. Imi mai place Orhan Pamuk. Adolescenta mea a fost foarte marcata de Mircea Eliade si Marin Preda, insemnand la modul obsesiv, pasional. N-as fi crezut atunci ca exista o carte, o nuvela scrisa de ei pe care sa n-o fi citit.