Replica GENIALĂ a unui profesor: ”Dacă Rocky ar fi un elev român, probabil că şi-ar lua antrenorul la trei păzeşte…

 

”Răzbiul” între elevi şi profesori, dintre generaţia tânără şi cea mai puţin tânără, s-a mutat pe internet. A făcut valuri scrsoarea elevului Andrei Eduard Burghelia, care acuza lipsa de utilitate a cunoştinţelor dobândite cu de-a sila în şcoală. Acum, un profesor a compus un răspuns..la fel de provocator!
În textul postat pe blogul propriu, Radu Iliescu atrage atenţia că rolul şcolii este de a-l pregăti pe elev pentru viaţă, astfel încât să fie pregătit să înfrunte provocările care vor urma.

”Mă adresez atât lui Andrei Eduard Burghelia, autorul rândurilor de mai sus, cât şi elevilor mei care gândesc ca el, trecuţi, prezenţi şi viitori.

Dragă elevule,

Te afli în pragul bacului şi te văd frământat de îndoieli legate de sistemul de învăţământ. A te îndoi este normal şi, crede-mă, după douăzeci de ani de predare am şi eu acest exerciţiu. Lucrul în sine e bun. Însă găsesc reproşurile pe care le faci tu şcolii, în bună măsură, nefundamentate, şi legate mai ales de modul în care te raportezi tu la ea. Hai să începem cu starea ta interioară dinaintea unui examen. Folosesc ca să o descriu exact cuvintele tale: „suprasolicitat, forţat”, „stresat, supărat, confuz”, „spălat pe creier”, „tâmpit”, „plictisit teribil”. Componenta emoţională domină textul tău, vei fi de acord cu mine. Cum să-ţi spun? Mood-ul pre-examen ar trebui să fie rezumabil într-un singur cuvânt: cristal. Rostul examenelor este să fie luate, iar componenta emoţională a candidatului este la fel de importantă ca şi cea intelectuală. Sunt, păstrând proporţiile, bătălii personale pe care le câştigi cu stăpânire de sine, strategii de abordare şi cunoştinţe intelectuale. Modul în care tu personal te raportezi la această probă a „maturităţii” trădează… imaturitate pură. În loc să-ţi foloseşti judicios inteligenţa şi timpul, să te mobilizezi ca organizator şi actor al propriului program, tu începi să plângi. Sunt convins că cele scrise de tine au provocat mai multă simpatie decât cele pe care le voi aşterne eu în acest text, însă lucrurile sunt ceea ce sunt, dacă o armată se prezintă la luptă cu starea ta psihologică, victoria e neîndoielnică. Victoria inamicului.

Să adăstăm puţin asupra consideraţiei tale că eşti „suprasolicitat”, „forţat”. Permite-mi să zâmbesc niţel. Da, dragul meu, ai dreptate, bacul nu-şi merită numele de „examen al maturităţii”. Cel mult al maturităţii emoţionale, pe care n-am izbutit s-o văd în textul tău. Mai potrivit ar fi să fie numit „examen al mediocrităţii”, unul în care provocarea intelectuală s-a rarefiat până la insignifianţă. Pentru cine e oarecum familiar cu istoria bacalaureatului post ’89, dorinţa organizatorilor de a-l face cât mai accesibil nu mai este un secret. Aşa-zisele „competenţe” s-au transformat în parodic: ce respect mai trezeşte un examen pe care-l iei dacă îndeplineşti condiţia suficientă de a ajunge în sală? La literatura română multe dintre subiecte sunt la alegere, ce poate fi mai elegant decât atât? Tu alegi, tu tratezi, crezi că în învăţământul superior vei avea vreodată posibilitatea să alegi între două subiecte la vedere?

 

 

Greul, la Universitate

”Speaking of the devil , mi-ar plăcea să-ţi citesc impresiile după prima sesiune de vară de la Universitate. Pot paria că, uitându-te în urmă, bacalaureatul ţi se va părea exact cum îţi spun eu acuma, un exerciţiu superlight mentolat. Şi asta pentru că orice curs universitar de an cu seminarii şi cu bibliografie e de câteva ori mai amplu şi mai dificil decât manualele de istorie sau geografie pe care le pregăteşti pentru bac. Şi vei avea, oriunde te vei duce, cel puţin un examen de an foarte serios, cu un profesor incomparabil mai puţin dornic să te treacă decât comisia de bacalaureat. Când ai să auzi studenţii vorbind despre cuie, să ştii că despre asta vorbesc. În plus, ca să înţelegi că cele împotriva naturii încă n-au venit peste tine, prima sesiune de vară va fi chiar la începutul verii, adică atunci când tu ai fost anual în mood-ul de vacanţă (soare, mare, muzică, distracţie).

Sper c-ai văzut seria filmelor Rocky, cu Sylvester Stallone. Dacă nu, ar fi marele moment s-o faci, ca să pricepi ce ţi se întâmplă. Până atunci, îţi mai zic eu una-alta. Rocky e un boxeur pe care nu dă nimeni nici două parale şi care se antrenează pentru un meci cu campionul mondial. Ca orice elev înaintea bacului, are un antrenor. Adică, un profesor. Ei bine, pentru o privire superficială, antrenamentele nu par a avea vreo conexiune cu meciul: Rocky este forţat să alerge zeci de kilometri, să sară cu coarda, să fugărească o găină într-un ţarc, să bată cu pumnii un sac de piele plin de nisip. În ring, Rocky nu va face nimic din toate acestea. În ring, Rocky va snopi din bătaie un om, va încerca din răsputeri să se ferească de pumnii lui şi va ieşi de acolo cu faţa şniţel, cu arcadele rupte, cu un ochi complet acoperit de sânge. Dacă Rocky ar fi un elev român, probabil că şi-ar lua antrenorul la trei păzeşte reproşându-i că l-a suprasolicitat cu coarda, cu găina, cu sacul de nisip, lucruri complet inutile în raport cu boxul adevărat. Şi totuşi, aşa cum nimănui nu i-a trecut prin cap până acuma să pregătească un boxeur pentru un meci snopindu-l în bătaie de trei ori pe zi, nicio şcoală din lumea asta nu pregăteşte elevii pentru viaţă sau pentru piaţa muncii oferindu-le viaţă autentică sau munca la patron.”

 

”Anumite lecţii sunt ca nişte gantere”

”Mi-a reţinut atenţia delicioasa formulare: „memorarea de munţi de informaţie inutilă”. Cu munţii, sper că ne-am lămurit, sunt doar nişte dealuri amărâte. Munţii care aşteaptă să-i escaladezi sunt binişor înaintea ta. Cât priveşte inutilitatea, fără multe menajamente, am să te contrazic. Dacă ai fi fost puţin atent, ai fi remarcat că utilitatea informaţiei o enunţi chiar tu: „memorarea”. Cum să-ţi spun, memoria este ca un muşchi, se antrenează prin memorarea de informaţii. N-ai vrea să ştii ce infern este viaţa cuiva fără memorie. Oarecum împotriva voinţei tale, şcoala îţi oferă training-ul pentru memorie de care vei avea nevoie şi în universitate, şi mai târziu, când inteligenţa ta va lucra exact cu ceea ce vei izbuti să memorezi. Să ne ierţi dacă viaţa ta de acum încolo se va putea petrece fără structura mitocondriei, fără concatenarea şirurilor de caractere sau fără bătălia de la Oituz. Nu avem posibilitatea să consultăm ursitoarele ca să-i oferim un parcurs personalizat fiecăruia dintre elevii noştri, cu lecţii pentru fiecare etapă a vieţii viitoare, economisindu-le fiecare fărâmă de energie. Ba chiar ne-am permis să credem că energia intelectuală folosită de fiecare elev nu este o risipă, ci o investiţie în propriul intelect. Noi ne credem că şi lecţiile pe care nu le vei accesa nemijlocit tot îţi vor servi la ceva: antrenamentul tău intelectual. Gândeşte-te că anumite lecţii sunt ca nişte gantere, nu-ţi servesc să decupezi friptura în farfurie, dar lucrează muşchii cu care cândva vei mânui furculiţa şi cuţitul.

Legat de faptul pe care-l reproşezi că nu eşti încurajat să gândeşti critic, mă întreb cum anume ai putea privi critic lecţia despre genele recesive de la genetică. Sau concordanţa timpurilor la subjonctiv de la franceză. Sau aruncarea mingii de oină de la educaţie fizică. Ai idee câţi ani studiază un medic înainte de a avea oportunitatea să gândească critic? Mă tem că admiraţia pentru gândirea critică ar trebui să fie pe măsura oportunităţilor de a o folosi în învăţământ: mică. Dacă vei dori să urmezi studii de istorie, de exemplu, nu crezi că înainte de a prezenta o viziune alternativă ar fi onest să înveţi şi să înţelegi viziunea împărtăşită de curentul principal? Ce anume vrei să critici înainte de bacalaureat, ceea ce încă nu ai avut răgazul să înţelegi? Deja critici limbajul folosit de materiile şcolare, şi dacă asta înţelegi prin gândire critică atunci este dezamăgitor. Vrei să înlocuieşti ceea ce tu numeşti „limbaj academic” cu un idiom elev-friendly, fără să cântăreşti nici ce înseamnă asta, nici care ar fi consecinţele.

 

Dragă elevule care te plângi că manualele sunt lipsite de „grafice şi imagini reprezentative”. Pe mine tocmai avalanşa de imagini mă îngrijorează, şi nu doar din manuale. Bombardamentul de imagini de orice fel ameninţă de la o vreme exact capacitatea elevilor de a lucra cu ideile. Acestea din urmă se slujesc musai de limbajul academic de care te plângi tu. Accesul la idei este condiţionat de stăpânirea limbajului şi se poate afirma că cei care acced la ele sunt exact cei care nu se plâng de dificultăţile lexicale. Ne pare rău că te simţi în plus în ecuaţia asta, însă o şcoală în care elevii să nu înveţe constant lucruri noi (printre altele: cuvinte noi) ar fi ceva de neconceput. Şi da, te învăţăm literatură pentru că este o deschidere excelentă şi facilă către: istoria mentalităţilor, antropologie, sociologie, etică, morală şi religie. Te forţăm să înveţi „formule matematice complicate” ca să-ţi arătăm la analiză matematică faptul că rigoarea poate coexista superb cu intuiţia. Exact ca-n viaţă.”

 

 

Şcoala te învată să înveţi

”Am citit cu atenţie partea cu cifrele statistice. Nu e foarte clar ce anume vrei să spui, bănuiesc că insinuezi că şcoala românească e de vină pentru abandonul şcolar. Sugerezi o chestie fantastică: că cei pierduţi pe parcurs ar fi nemulţumiţi de calitatea actului educativ. Cumva, ca nişte consumatori care întorc spatele unui produs, şi rău fac, pentru că ulterior piaţa muncii îi elimină. Iar cei care rămân în şcoală, zici tu că rămân degeaba, pentru că piaţa muncii nici pe aceştia nu-i poate valorifica. Dragă elevule, cred că faci o confuzie, una dintr-un lung şir. Întâi de toate, şcoala ca sistem nu este un borcan, adică nu poţi izola şcoala de restul societăţii. Nu şcoala a trimis părinţii copiilor în străinătate şi cu certitudine nu şcolii trebuie să i se reproşeze malnutriţia severă de care suferă 50% dintre copii României. Excluderea socială a celor aflaţi sub pragul sărăciei, subcultura manelistică, delirurile video, fascinaţia pentru banii câştigaţi uşor – vei fi de acord că nu se pot nici ele reproşa şcolii. Abandonul şcolar şi analfabetismul sunt fenomene de interconexiune amplă, la care participă şi globalizarea, şi marea dezindustrializare de după 1989, şi statutul de colonie economică a României. Te superi dacă nu-ţi împărtăşesc câtuşi de puţin viziunea simplistă?

Cât priveşte acuza legată de inadecvarea dintre şcoala românească şi piaţa muncii, văd că porneşti de la premiza că singura scuză pentru care ai mai fi dispus să suporţi sistemului de învăţământ ar fi aceea a distribuirii de calificări utile. Eu zic: Doamne fereşte! Cu ani în urmă, când în România încă mai erau fabrici, un proaspăt absolvent de Politehnică a fost paraşutat într-un astfel de loc. La producţie, tânărul avea cunoştinţe ioc. Luat la bani mărunţi pe probleme concrete, îl băteau şi inginerii, îl băteau şi maiştrii, ba îl băteau şi muncitorii. Atunci lumea se isterizează: voi chiar nu învăţaţi nimic la şcoală? Şi atunci absolventul le-a răspuns tuturor: ba da, şcoala m-a învăţat să învăţ. Ce n-a zis, dar s-a văzut pentru cine avea ochi să vadă, e că lui îi formase şi caracterul. Avea instrumentele intelectuale de care era nevoie, dar şi voinţa de a le pune în practică. Să ştii că povestea asta o ştiu de la un profesor-inginer care o folosea ca argument exact la reproşul pe care-l faci tu aici (nimic nou sub soare!).

Nu-i poţi cere şcolii să-ţi furnizeze exact cunoştinţele şi deprinderile de care vei avea tu nevoie la angajare. Este posibil să-ţi schimbi de 3-4 ori profesia, cum ar putea şcoala să anticipeze aşa ceva? Nici măcar şcoala de şoferi nu scoate şoferi, ci doar oameni capabili să acumuleze experienţă, sper că nu e un secret pentru nimeni faptul că până nu faci 100.000 km nu are rost să te numeşti şofer. Cum anume ar trebui pregătită înainte de bacalaureat o stewardesa? Dar un scriitor? Mă voi revolta întotdeauna împotriva pretenţiei că rostul şcolii ar fi acela de a prepara oameni pentru maşina de tocat oameni numită piaţa muncii. Voi crede până la capătul vieţii mele că rostul şcolii este să formeze la elevi, suprasolicitându-i şi forţându-i ca să înveţe să-şi descoperi limitele nebănuite, pe lângă structurile intelectuale perene, mai cu seamă caracterul. Iar marea mea tristeţe ca profesor este că şcoala, complăcându-se în rolul de anticameră a serviciilor de resurse umane de la noi şi de aiurea, începe să rateze exact misiunea ei dintotdeauna, aceea de a forma OAMENI.”

(Gabriel Niculescu)